Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
A ascunde un pacat la spovada...
CE PĂCAT MARE FACE CEL CE, DIN RUŞINE,
NU-ŞI MĂRTURISEŞTE VREUN PĂCAT DE MOARTE
"Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită", ne spune Sfântul Apostol Petru, în prima sa Epistolă (5, 8). Şi, într-adevăr, aşa este. Diavolul este pururea în preajma noastră şi face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la întoarcerea către Dumnezeu. Şi fiindcă bine se ştie că noi prin mărturisire ne întoarcem de la păcatele noastre la Dumnezeu, în scaunul mărturisirii ne ispiteşte mai mult. Ştiţi cum face diavolul? Ca lupul care prinde oaia de gâtlej, ca să nu poată zbiera. Aşa şi diavolul, mai întâi ne astupă gura, când mergem la mărturisire, umplându-ne cu simţul ruşinii, ca astfel, nemărturisindu-ne păcatele, să rămânem tot în stăpânirea lui.
Ştiţi ce păcat face cel ce din ruşine nu-şi mărturiseşte vreun păcat de moarte? Sacrilegiu, adică unul dintre cele mai groaznice păcat, bătându-şi joc de lucrurile sfinte şi de însuşi Dumnezeu.
Cel ce cu ştiinţă şi cu voinţă ascunde vreun păcat greu la spovedanie, nu dobândeşte iertarea păcatelor sale. Ca să înţelegeţi mai bine această învăţătură a Bisericii, închipuiţi-vă o uşă încuiată cu mai multe lacăte. Descuiem unul, două, trei, dar uşa tot nu se deschide, până nu le descuiem şi pe cele din urmă. Tot aşa sunt şi păcatele de moarte, ele sunt lacăte, încuietori pe uşa raiului. Noi nu putem deschide această uşă până nu deschidem toate lacătele, până nu ne mărturisim toate păcatele.
Cel ce s-a mărturisit o dată în mod sacrileg, tăinuind cu ştiinţă şi cu voinţă vreun păcat de moarte, se expune la primejdia ca toate mărturisirile de după aceea să nu aibă nici un preţ. Un astfel de nefericit trebuie să-şi spovedească nu numai păcatele pe care le-a ascuns, ci toate păcatele câte le-a făcut de la mărturisirea sacrilegă anterioară, chiar şi dacă au fost spovedite odată. Şi lucrul este uşor de înţeles. Aţi făcut vreodată vreo adăugare de mai mulţi numeri? Adăugând, aţi lăsat vreodată un număr înafară? Bun e rezultatul? Nu. Ce trebuie să faceţi? Să adăugaţi din nou, nu-i aşa? Şi până nu veţi adăuga toţi numerii, rezultatul nu va fi bun. Ori, dacă încheiem o haină cu nasturi mai mulţi, iar un nasture nu l-am încheiat, ce facem? Descheiem din nou toţi nasturii, şi-i încheiem a doua oară bine, nu-i aşa?
Cel ce tăinuie, cu voinţa şi cu ştiinţa vreun păcat de moarte, îşi amărăşte viaţa. Origene, un mare bărbat al Bisericii,spunea: "Păcatul tăinuit asemenea este unei mâncări pe care n-o poate mistui stomacul nostru, şi rămâne în stomac, îmbolnăvindu-ne". Sfântul Bernardin zice că păcatul tăinuit este asemenea gunoiului pe care o slujnică leneşă l-a lăsat într-un colţ al casei, de împute toată casă. Iar Sfântul Ambroziu ne spune că păcatul tăinuit ne biciuieşte conştiinţa, ne sfâşie sufletul şi ne umple inima de frică şi de cutremur.
Cel ce cu voinţa şi cu ştiinţa nu-şi mărturiseşte vreun păcat de moarte, este în primejdia de a muri nemărturisit. Sfântul Bonaventura zice că păcatul nemărturisit este asemenea unui buboi care, neputând izbucni în afară, strică sângele omului şi-n final îi aduce pieirea. Şi este asemenea unei corăbii cu mai multe spărturi, dintre care am astupat toate găurile cele mici, dar cea mai mare am lăsat-o neastupată. Chiar de aceea, acelaşi Sfânt Părinte ne dă sfatul ca să ne spovedim mai întâi păcatul cel mai ruşinos şi cel mai greu, iar celelalte vor merge mai uşor. Să-l batem mai întâi pe conducătorul oastei şi să-l ucidem, şi atunci soldaţii se vor preda, pierzându-şi capetele, şi biruinţa va fi a noastră. Iar dacă nicicum nu cutezăm să ne spovedim păcatul acesta ruşinos, să-i spunem preotului la sfârşitul mărturisirii în felul acesta: "Părinte, mai am un păcat, pe care mi-e ruşine să-l spun". Şi atunci preotul ne va ajuta ca noi să ne mărturisim şi acest păcat.
Şi acum să vedem câteva pilde despre ceea ce au păţit o seamă de oameni cărora le-a fost ruşină să-şi spovedească păcatele. Le reproducem din cartea numită "Catehetul" a Sfântului Alfonso Maria de Liguori:
Într-un oraş din Italia trăia odată o doamnă de neam mare, foarte cucernică. Pe patul morţii ea se spovedi şi se cuminecă, şi muri în faimă de sfântă. Fata ei, creştină foarte bună, se ruga zilnic pentru sufletul mamei sale, ca să o ştie cât mai curând fericită. Într-o seară, pe când se ruga ca de obicei lui Dumnezeu, auzi un zgomot îngrozitor la uşă. Se uită într-acolo, şi văzu un porc arzând, care mirosea îngrozitor. Speriată peste măsură de această arătare, încercă să se arunce pe fereastră, dar în clipa aceea auzi un glas care se îndreptă către ea: "Rămâi, fata mea, rămâi; eu sunt, nefericita ta mamă, care era considerată de oameni drept sfântă. Ca de obicei, m-a condamnat la iad pentru păcatele cele ruşinoase pe care le-am făcut cu tatăl tău, şi pe care niciodată nu le-am mărturisit. Nu te mai ruga pentru mine lui Dumnezeu, pentru că prin aceasta îmi măreşti chinurile". După aceste cuvinte arătarea ţipă o dată groaznic şi se făcu nevăzută.
Regele Augubert al Angliei, care trăia pe vremea când Anglia încă nu se dezbinase de singura Biserică adevărată a Romei, avea o fată foarte frumoasă, a cărei mână o ceruseră o mulţime de prinţi. Întrebând-o tatăl său ce răspuns să dea peţitorilor, fata îi răspunse că n-are de gând să se mărite niciodată, pentru că s-a legat să trăiască în virginitate până la moarte. Regele, necăjit peste măsură pentru hotărârea fetei sale, plecă la Roma şi ceru o dezlegare de la Papa, ca astfel fata să se poată mărita. Dar fata rămase neclintită în hotărârea ei şi declară că nu vrea alt mire decât pe Isus Cristos. Se mai rugă de tatăl său s-o lase să se retragă într-un castel izolat. Regele, ce era să facă, s-a învoit şi la aceasta, dar a rugat-o să primească în preajmă curteni pentru ca să trăiască conform rangului său. După ce s-a retras în castelul acela, a început să trăiască o viaţă foarte creştinească, cu post şi rugăciune, se spovedea des şi se cumineca şi mai des; afară de aceea, mai îngrijea şi de bolnavii din apropiere. Trăind o viaţă atât de aspră, într-una din zile se îmbolnăvi şi muri încă foarte tânără.
Doica ei, care o iubea peste măsură, se rugă într-o noapte pentru sufletul principesei. Iată însă că deodată auzi o detunătură destul de puternică şi apoi îi apăru o fată, cuprinsă în întregime de foc şi înconjurată de zeci de draci, care începu să-i vorbească: "Să ştii că eu sunt nefericita fată a regelui Augubert". "Cum? - întrebă doica. După o viaţă atât de sfântă să fii judecată în iad? Se poate una ca asta?" "Da, am fost osândită la muncile iadului, şi încă cu tot dreptul. Iată pentru ce. Adu-ţi numai aminte că, pe când eram încă fetişcană, foarte îmi plăcea ca un servitor de-al nostru să-mi citească dintr-o carte. Se întâmplă odată că, după citirea unei poveşti frumoase, îmi apucă mâna şi mi-o sărută. Şi atunci diavolul aşa m-a ispitit de groaznic, încât am săvârşit un mare păcat cu servitorul acela, atât de frumos. După ce mi-am dat seama de fapta făcută, m-am dus să mă spovedesc, dar mi-a fost ruşine să spun păcatul. Am început apoi să fac pocăinţă, să postesc, să mă rog, să fac milostenie, în nădejdea că Dumnezeu îmi va ierta păcatul şi fără a-l spovedi. Când eram pe patul de moarte, îi spusei preotului care m-a spovedit că sunt o păcătoasă mare, dar păcatul meu cel mai mare tot nu l-am spus, că-mi era ruşine şi frică şi groază de părerea pe care şi-o va face în cazul acela preotul despre mine. Nu peste mult timp am murit, iar acum sunt osândită la muncile iadului pentru vecie."
După ce-şi isprăvi povestea, arătarea dispăru, făcând un zgomot înfricoşător şi lăsând după sine un miros insuportabil, de care doica nu a putut scăpa multe zile.
Iată două întâmplări adevărate pe care le povesteşte însuşi Sfântul Alfonso Maria de Liguori. Din aceste pilde grăitoare, oricine îşi poate da seama uşor ce păcat mare face cel ce, din ruşine, nu-şi mărturiseşte vreun păcat de moarte.
(sursa: profamilia.ro, extras din lucrarea "Taina Spovedaniei" apărută acum câţiva ani la Casa de Editură "Viaţa Creştină" din Cluj-Napoca; o reeditare după ediţia apărută la Blaj în 1928, ediţie întocmită de Iuliu Maior). |
|
|
|
|
