Articole - Calvaria - Satu Mare
|
ADVENT: Benedict al XVI-lea: Pentru viata care trebuie sa se nasca
Papa deschide Adventul amintind că embrionul nu este un cumul de material biologic, ci o fiinţă vie
Politica, economia şi lumea comunicaţiei trebuie să promoveze "o cultură care respectă viaţa" favorizând primirea ei şi dezvoltarea ei. Asta a recomandat papa sâmbătă seara, 27 noiembrie 2010, prezidând în bazilica "Sfântul Petru" o priveghere de rugăciune pentru viaţa care trebuie să se nască, cu ocazia primelor vespere ale primei duminici din Advent.
Iubiţi fraţi şi surori,
Cu această celebrarea de seară, Domnul ne dă harul şi bucuria de a deschide noul An Liturgic începând de la prima sa etapă: Adventul, perioada care comemorează venirea lui Dumnezeu printre noi. Orice început poartă în sine un har special, pentru că este binecuvântat de Domnul. În acest Advent ne va fi dat, încă o dată, să experimentăm apropierea Celui care a creat lumea, care orientează istoria şi care s-a îngrijit de noi ajungând până la culmea condescendenţei sale făcându-se om. Tocmai misterul mare şi fascinant al lui Dumnezeu cu noi, ba chiar al lui Dumnezeu care se face unul dintre noi, îl vom celebra în următoarele săptămâni mergând spre sfântul Crăciun. În timpul Adventului vom simţi Biserica luându-ne de mână şi, după imaginea Preasfintei Fecioare Maria, exprimând maternitatea ei făcându-ne să experimentăm aşteptarea fericită a venirii Domnului, care îi îmbrăţişează pe toţi în iubirea sa care mântuieşte şi consolează.
În timp ce inimile noastre se îndreaptă spre celebrarea anuală a naşterii lui Cristos, liturgia Bisericii orientează privirea noastră spre ţinta definitivă: întâlnirea cu Domnul care va veni în strălucirea gloriei sale. Pentru aceasta noi, la fiecare Euharistiei, "vestim moartea sa, mărturisim învierea sa până când va veni", priveghem în rugăciune. Liturgia nu încetează să ne încurajeze şi să se susţină, punând pe buzele noastre, în zilele din Advent, strigătul cu care se încheie întreaga Sfântă Scriptură, în ultima pagină din Apocalipsul sfântului Ioan: "Vino, Doamne Isuse!" (22,20).
Iubiţi fraţi şi surori, adunarea noastră în această seară pentru a începe drumul Adventului se îmbogăţeşte cu un alt motiv important: împreună cu toată Biserica vrem să celebrăm solemn o priveghere de rugăciune pentru viaţa care urmează să se nască. Doresc să exprim mulţumirea mea tuturor celor care au aderat la această invitaţie şi celor care se dedică în mod specific să primească şi să păzească viaţa umană în diferitele situaţii de fragilitate, îndeosebi la începuturile sale şi în primii săi paşi. Tocmai începutul Anului Liturgic ne face să trăim din nou aşteptarea lui Dumnezeu care se face trup în sânul Fecioarei Maria, a lui Dumnezeu care se face mic, devine prunc; ne vorbeşte despre venirea unui Dumnezeu apropiat, care a voit să reparcurgă viaţa omului, încă de la începuturi, şi asta pentru a o mântui total, în plinătate. Şi astfel misterul Întrupării Domnului şi începutul vieţii umane sunt intim şi armonios unite între ele în unicul plan mântuitor al lui Dumnezeu, Stăpânul vieţii tuturor şi a fiecăruia. Întruparea ne revelează cu lumină intensă şi în mod surprinzător că orice viaţă umană că orice viaţă umană are o demnitate foarte înaltă, incomparabilă.
Omul are o originalitate inconfundabilă faţă de toate celelalte fiinţe vii care populează pământul. Se prezintă ca subiect unic şi singular, dotat cu inteligenţă şi voinţă liberă, în afară de faptul că este compus din realitate materială. Trăieşte simultan şi indisolubil în dimensiunea spirituală şi în dimensiunea trupească. Asta sugerează şi textul din Prima Scrisoare către Tesaloniceni care a fost proclamată: "Însuşi Dumnezeul păcii - scrie sfântul Paul - să vă sfinţească în mod desăvârşit şi fiinţa voastră întreagă: duhul, sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos" (5,23). Aşadar suntem duh, suflet şi trup. Suntem parte din această lume, legaţi de posibilităţile şi de limitele condiţiei materiale; în acelaşi timp suntem deschişi spre un orizont infinit, capabili să dialogăm cu Dumnezeu şi să-l primim în noi. Acţionăm în realităţile pământeşti şi prin ele putem să percepem prezenţa lui Dumnezeu şi să tindem spre El, adevăr, bunătate şi frumuseţe absolută. Gustăm fragmente de viaţă şi de fericire şi tânjim spre plinătatea totală.
Dumnezeu ne iubeşte în mod profund, total, fără deosebiri; ne cheamă la prietenia cu El; ne face părtaşi de o realitate mai presus de orice imaginaţie şi de orice gând şi cuvânt: însăşi viaţa sa divină. Cu emoţie şi recunoştinţă conştientizăm valoarea, demnitatea incomparabilă a oricărei persoane umane şi a marii responsabilităţi pe care o avem faţă de toţi. "Cristos, care este noul Adam - afirmă Conciliul al II-lea din Vatican - prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii sale, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii... Prin Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om" (Constituţia Gaudium et spes, 22).
A crede în Isus Cristos comportă şi a avea o privire nouă asupra omului, o privire de încredere, de speranţă. De altfel însăşi experienţa şi raţiunea dreaptă atestă că fiinţa umană este un subiect capabil să înţeleagă şi să voiască, autoconştient şi liber, irepetabil şi de neînlocuit, apogeul tuturor realităţilor pământeşti, care cere să fie recunoscut ca valoare în el însuşi şi merită să fie primit mereu cu respect şi iubire. El are dreptul să nu fie tratat ca un obiect de posedat sau ca un lucru care se poate manipula după bunul plac, să nu fie redus la un simplu instrument în folosul altora şi al intereselor lor. Persoana este un bine în ea însăşi şi trebuie căutată mereu dezvoltarea sa integrală. Apoi, iubirea faţă de toţi, dacă este sinceră, tinde în mod spontan să devină atenţie preferenţială faţă de cei mai slabi şi cei mai săraci. Pe această linie se situează grija Bisericii faţă de viaţa care trebuie să se nască, cea mai fragilă, cea mai ameninţată de egoismul adulţilor şi de întunecarea conştiinţelor. Biserica încontinuu reafirmă ceea ce a declarat Conciliul al II-lea din Vatican împotriva avortului şi a oricărei violări a vieţii care trebuie să se nască: "Încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu cea mai mare grijă" (ibid., nr. 51).
Există tendinţe culturale care încearcă să anestezieze conştiinţele cu motivaţii pretext. Referitor la embrionul din sânul matern, ştiinţa însăşi îi scoate în evidenţă autonomia capabilă de interacţiune cu mama, coordonarea proceselor biologice, continuitatea dezvoltării, complexitatea crescândă a organismului. Nu e vorba de un cumul de material biologic, ci de o nouă fiinţă vie, dinamică şi în mod minunat ordonată, un nou individ al speciei umane. Aşa a fost Isus în sânul Mariei; aşa a fost pentru fiecare dintre noi, în sânul mamei. Cu autorul creştin antic Tertullian putem afirma: "Este deja om cel care va fi om" (Apologeticul, IX, 8); nu există nici un motiv pentru a nu-l considera persoană încă de la zămislire.
Din păcate, chiar după naştere, viaţa copiilor continuă să fie expusă abandonării, foametei, mizeriei, abuzurilor, violenţei, exploatării. Multiplele încălcări ale drepturilor lor care se comit în lume rănesc în mod dureros conştiinţa oricărui om de bunăvoinţă. În faţa panoramei triste al nedreptăţilor comise împotriva vieţii omului, înainte şi după naştere, îmi însuşesc apelul pasionat al Papei Ioan Paul al II-lea la responsabilitatea tuturor şi a fiecăruia: "Respectă, apără, iubeşte şi slujeşte viaţa, orice viaţă umană! Numai pe acest drum vei găsi dreptate, dezvoltare, libertate adevărată, pace şi fericire" (Enciclica Evangelium vitae, 5). Îi îndemn pe protagoniştii din politică, din economie şi din comunicarea socială să facă tot ce le stă în putinţă pentru a promova o cultură care respectă mereu viaţa umană, pentru a procura condiţii favorabile şi reţele de susţinere pentru primirea şi pentru dezvoltarea ei.
Fecioarei Maria, care l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu făcut om cu credinţa ei, cu sânul ei matern, cu grija atentă, cu însoţirea solidară şi vibrantă de iubire, încredinţăm rugăciunea şi angajarea în favoarea vieţii care trebuie să se nască. O facem în liturgie - care este locul unde trăim adevărul şi unde adevărul trăieşte cu noi - adorând Euharistia divină, în care contemplăm Trupul lui Cristos, acel Trup care a luat trup din Maria prin lucrarea Duhului Sfânt, şi din ea s-a născut la Betleem, pentru mântuirea noastră. Ave, verum Corpus, natum de Maria Virgine! Amin.
* * *
Rugăciunea recitată de Pontif
În sânul matern opera Creatorului
Doamne Isuse,
care în mod fidel vizitezi şi umpli cu Prezenţa ta
Biserica şi istoria oamenilor:
care în minunatul Sacrament al Trupului şi al Sângelui tău
ne faci părtaşi de Viaţa divină
şi ne faci să pregustăm bucuria Vieţii veşnice;
noi te adorăm şi te binecuvântăm.
Prosternaţi în faţa Ta, izvor şi iubitor al vieţii
realmente prezent şi viu în mijlocul nostru, te implorăm.
Redeşteaptă în noi respectul faţă de orice viaţă umană care se naşte,
fă-ne capabili să vedem în rodul sânului matern
lucrarea minunată a Creatorului,
dispune inimile noastre la primirea generoasă a oricărui prunc
care se arată la viaţă.
Binecuvântează familiile,
sfinţeşte unirea soţilor,
fă rodnică iubirea lor.
Însoţeşte cu lumina Duhului tău
opţiunile din adunările legislative,
pentru ca popoarele şi naţiunile să recunoască şi să respecte
sacralitatea vieţii, a oricărei vieţi umane.
Călăuzeşte opera oamenilor de ştiinţă şi a medicilor,
pentru ca progresul să contribuie la binele integral al persoanei
şi nimeni să nu îndure suprimare şi nedreptate.
Dăruieşte caritate creativă administratorilor şi economiştilor
pentru ca să ştie să intuiască şi să promoveze condiţii suficiente
aşa încât tinerele familii să se poată deschide cu seninătate
la naşterea de noi copii.
Mângâie perechile de soţi care suferă
din cauza imposibilităţii de a avea copii,
şi în bunătatea lor ai grijă de ei.
Educă-i pe toţi să se îngrijească de copiii orfani sau abandonaţi,
pentru ca să poată experimenta căldura Carităţii tale,
mângâierea Inimii tale divine.
Cu Maria Mama ta, marea credincioasă,
în al cărei sân ai asumat natura noastră umană,
aşteptăm de la tine, unicul nostru Bine adevărat şi Mântuitor,
forţa de a iubi şi de a sluji viaţa,
aşteptând să trăim mereu în Tine,
în Comuniunea Treimii Fericite.
(După L'Osservatore Romano, 29-30 noiembrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
material preluat de pe ercis.ro |
|
|
|
|
