Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Cateheza online - Despre Sfânta Liturghie - Liturgia cuvantului
4. Despre Sfânta Liturghie
Una dintre cele mai vechi şi valoroase tezaure ale bisericii învăţate de la apostoli şi de la creştinii primelor secole este celebrarea Sfintei Liturghii. Şi de obicei prima întâlnire pe care o are cineva cu învăţătura sau Biserica Catolică este în cadrul Sfintei Liturghii, cea mai răspândită şi, probabil, cea mai cunoscută „activitate” a Bisericii. Cu toate acestea, multe întrebări planează asupra acestui subiect şi de multe ori se participă fără a înţelege ce şi de ce se celebrează în cadrul Sfintei Liturghii. Scopul acestui capitol este de a explica textul, ritualul, gesturile sfintei Liturghii, pentru ca astfel să se ajungă la o participare mai activă şi la o trăire mai adâncă a misterelor celebrate.
„Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini şi spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu. Nu numai să ofere Ostia nepătată prin mâinile preotului, ci împreună cu el să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi” – Conciliul Vatican II, Sacrosantum Concilium, 48.
În anul 112 Pliniu cel Tânăr, proconsul al Bitiniei, scria către împăratul Traian cum că auzise despre creştinii care se opun cultului împăratului, dar nu ştia dacă aceştia trebuie arestaţi sau nu datorită apartenenţei religioase. De aceea, printr-o scrisoare, îi cere sfat înţelept împăratului Traian, despre cum trebuie abordată „problema” creştinilor, mai ales că aflase şi ce fac aceştia când se întrunesc:
„Am primit scrisori anonime în care mulţi sunt acuzaţi de a fi creştini, scrie Pliniu. Am ordonat să fie eliberaţi cei care au negat formal, au repetat după mine o invocare a zeilor şi au adus sacrificii în faţa statuii voastre (care a fost adusă împreună cu cele ale zeilor în acest scop); unii chiar au înjurat numele lui Cristos. Printre cei acuzaţi de martori în persoană se află unii care au recunoscut iniţial că sunt creştini dar imediat după aceea au negat. Restul au recunoscut că au fost creştini (acum 3 sau mai mulţi ani, câţiva cu 20 de ani în urmă) dar nu mai sunt, renunţând la această greşeală. Toţi îţi slăvesc statuia şi blestemă numele lui Cristos. Îşi recunosc vina sau greşeala de a se fi adunat într-o zi anume înainte de a se lumina de ziuă pentru a se ruga lui Cristos ca unui zeu şi de a se uni toţi prin acelaşi jurământ, dar fără scopuri rele: de a nu comite furt, adulter, de a nu-şi călca niciodată cuvântul şi de a nu trăda încrederea acordată. Apoi au obiceiul de a se separa şi de a se aduna iar pentru a mânca împeună. Au renunţat însă la acest obicei după publicarea edictului meu prin care conform comenzilor voastre am interzis orice fel de adunare.” – din Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian, anul 112.
Valoare acestui text este inestimabilă, pentră că este prima mărturie istorică necreştină despre celebrările ţinute de primii creştini, despre condiţiile în care îşi trăiau credinţa şi despre valorile morale pe care le reprezentau.
În anul 132 d. Cr. trecuse la creştinism, adică se botezase filozoful Iustin, până atunci un căutător sincer al adevărului şi totodată un suflet neliniştit şi nemulţumit de învăţăturile pe care le auzea. După Botez, cunoscându-l pe Adevăr în persoană, adică pe Cristos, a început să scrie pentru a apăra acest Adevăr, care era acuzat şi prigonit foarte. Astfel s-a născut Prima Apologie (probabil între anii 155-156) a Sfântului Iustin martir şi filozof (trecut în veşnicie prin martiriu în anul 165 d. Cr.), care a fost trimisă împăratului Antoninus Pius. În prima parte a apologiei sale (scriere de apărare a credinţei), Sf. Iustin încearcă să dovedească falsitatea acuzelor aduse creştinismului, în baza cărora creştinii erau prigoniţi, chinuiţi şi mai apoi ucişi. În următoarele capitole (cap. 13-53), Sf. Iustin face cunoscută împăratului doctrina creştină, scoţând în evidenţă firea divină a lui Isus Cristos. Dezminte şi respinge acele teorii conform cărora la baza creştinismului (se referă în special la zămislirea şi naşterea lui Isus din Fecioară) s-ar afla aceleaşi mituri din care s-au născut şi celelalte religii păgâne. În capitolele următoare Iustin vorbeşte despre liturghia creştină, despre botez (cap 61) şi euharistie (cap 65-67).
Din aceste ultime capitole aflăm următoarele: „în ziua numită a soarelui (dies solis, duminica, pentru că a fost prima zi a creaţiei şi ziua învierii lui Isus), toţi cei care trăiesc în oraşe sau sate, se adună în acelaşi loc. Se citeşte din memoriile apostolilor şi din scrierile profeţilor atât cât permite timpul. După ce cititorul (lectorul) încetează, întâistătătorul învaţă şi îndeamnă la imitarea acelor frumoase lucruri auzite. Apoi toţi ne ridicăm în picioare ne rugăm pentru noi înşine… pentru ceilalţi, oriunde ar fi, ca să fim aflaţi drepţi prin viaţa şi faptele noastre şi fideli poruncilor, spre a dobândi mântuirea veşnică. După ce se termină rugăciunea, ne dăm unii altora o sărutare (sărutul păcii). Apoi pâine, vin şi apă sunt aduse iar întâistătătorul înalţă laudă şi slavă către Părintele universului, în numele Fiului şi Duhului Sfânt, conform abilităţii sale şi poporul răspunde zicând amin (aşa este, aşa să fie)… apoi aduce mulţumiri (în greacă euharistein) îndelung, pentru că au fost socotiţi vrednici de aceste daruri…” Apoi pâinea şi vinul amestecat cu apă, „euharistizate”, erau oferite fraţilor prezenţi de către diaconi sau duse, tot de ei, la aceia care nu erau prezenţi. Hrana aceasta se numeşte Euharistie şi nu o pot primi decât numai aceia, care cred ca fiind adevărate cele învăţate de comunitate şi care şi-au spălat sufletul de păcate, pentru că euharistia nu este hrană obişnuită, ci trupul şi sângelel lui Cristos, despre care apostolii în memoriile lor numite evanghelii, scriau: Isus a luat pâinea şi după ce a binecuvântat-o a zis: „Faceţi aceasta în amintirea mea, acesta este trupul meu”; şi după aceea, în mod similar, luând potirul, a mulţumit şi a zis: „Acesta este sângele meu”, şi l-a dat numai lor. Iar ceea ce aduceau fraţii întâistătătorului erau împărţite celor nevoiaşi (Prima Apologie, cap. 65-67).
Prima Apologie a Sfântului Iustin este una dintre puţinele scrieri timpurii (sec.2) din care ne putem da seama despre activitatea liturgică a creştinilor din biserica antică. Dar ce este şi mai interesant, este faptul că celebrarea liturgică de astăzi, chiar şi după aproape 2000 de ani, este aceeaşi cu cea despre care vorbeşte Sfântul Iustin. Esenţa este aceeaşi, construcţia liturghiei de azi este aceeaşi cu cea descrisă de Sfântul Iustin. Şi Liturghia va rămâne pururi aceeaşi, pentru că aşa a fost primită din cele mai vechi timpuri, şi aşa trebuie păstrată până când vom exista sub soare.
Atât din textul Sfântului Iustin cât şi din celebrarea liturgică de azi, observăm clar cele două părţi ale liturghiei: 1. Liturgia Cuvântului, când se citesc pasaje (pericope) din vechiul testament, noul testament, evanghelii, după care urmează învăţătura preotului (predica sau omilia, adică învăţătură bazată pe explicarea Scripturilor) şi rugăciunea tuturor credincioşilor; 2. Liturgia Euharistică, momentul oferiririi pâinii, vinului şi a apei, rugăciunea prin care darurile se prefac în trupul şi sângele lui Cristos, împărtăşirea cu aceste daruri şi rugăciunile de mulţumire. De fapt creştinii fac şi astăzi ceea ce a observat şi Pliniu cel Tânăr: „se roagă lui Cristos ca unui zeu, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate şi doresc, cu ajutorul Divin şi prin Sfânta Împărtăşanie primită, să se schimbe în bine, să se lepede de păcat: să nu comită furt, adulter, să nu-şi încalce niciodată cuvântul, să nu trădeze niciodată încrederea acordată de Dumnezeu şi om, pe scurt: să fie mântuiţi, îndumnezeiţi.
4.1. Liturgia cuvântului: părţile componente
Cântecul de intrare
Primul moment al Liturghiei este cântecul la intrarea perotului şi a slujitorilor (ministranţi; ministrare în latină înseamnă a sluji; ministru sau ministrant înseamnă slujitor) în sanctuar. „Apostolul (Paul) îi îndeamnă pe credincioşii care se întrunesc în aşteptarea venirii Domnului să cânte toţi împreună psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti (cf.Col 3,16). Cântarea este semnul bucuriei inimii (cf.Fap 2,46). De aceea sfântul Augustin spune pe bună dreptate: „Cântarea este proprie celui îndrăgostit” şi deja din vechime există proverbul: „Cine cântă bine se roagă de două ori”…
„După ce poporul s-a adunat, în timp ce preotul intră însoţit de slujitori, se începe cântecul de intrare. Scopul acestei cântări este de a deschide celebrarea, de a promova unitatea credincioşilor care s-au întrunit, de a le îndrepta gândurile spre misterul timpului liturgic sau al sărbătorii, de a însoţi procesiunea preotului şi a slujitorilor”- Rânduiala generală a liturghierului roman.
Cântecul, care este şi o rază a artei numită muzică, pregăteşte sufletul omului pentru celebrarea celor mai sfinte taine; este şi a fost întotdeauna, în toate religiile, un element liturgic. Iar psihologic vorbind, prin cântec sufletul se descarcă de povara care îl apasă, ba mai mult, se înalţă către cer. De aceea, întreaga Liturghie este presărată de cântece frumoase, care pregătesc şi înalţă sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Semnul Sfintei Cruci
Tertulian, un scriitor creştin timpuriu (cca. 150 – 230), scria următoarele: "Dacă pornim la drum, dacă ieşim sau intrăm, dacă ne îmbrăcăm, dacă ne spălăm sau ne aşezăm la masă, dacă mergem la culcare, dacă ne aşezăm, în aceste şi în toate celelalte fapte ale noastre ne însemnăm pe frunte cu semnul crucii". Câteva decenii mai târziu, Sfântul Augustin (sec.4) scria: "Cu semnul crucii se consacră Trupul Domnului, se sfinţeşte apa de botez. sunt hirotoniţi preoţii şi ceilalţi slujitori, într-un cuvânt, e consacrat tot ceea ce trebuie sfinţit prin invocarea numelui lui Cristos". În Ierusalim, tot în sec. 4, episcopul Ciril scria: "Aşadar să nu ne ruşinăm a-l mărturisi pe Cel Răstignit. Să ne însemnăm cu încredere făcând cu degetul cruce pe frunte în toate: când mâncăm pâine şi bem din pahar, când intrăm şi ieşim, înainte de a ne culca, când dormim şi ne sculăm, când mergem pe drum şi când ne odihnim".
Şi noi, astăzi, dorim să facem acelaşi lucru: să sfinţim fiecare acţiune a noastră prin semnul Sfintei Cruci. De aceea şi celebrarea liturgică, şi rugăciunea noastră personală, şi - ideal ar fi ca - toate activităţile cotidiene, să înceapă şi să se termine cu semnul Sfintei Cruci.
„Semnul crucii despre care vorbesc scriitorii Bisericii din primele veacuri este semnul făcut pe frunte cu degetul gros sau cu arătătorul, singurul care se practica, şi care îşi găsea expresia maximă în celebrarea botezului. Latinii îl numeau: signum, signaculum, tropaeum, iar grecii: sfraghis sau symbolon. Ulterior s-a introdus obiceiul ca împreună cu fruntea să fie însemnat şi pieptul. Prudenţiu, mort la 410, scrie: "Frontem locumque cordis signet" (Să însemneze fruntea şi locul inimii). Ulterior s-a introdus şi însemnarea buzelor. Această triplă însemnare a rămas şi în prezent în liturgie la începutul evangheliei şi semnificaţia ei este evidentă: se cere lui Cristos să ne binecuvânteze gândurile, cuvintele şi sentimentele… Trasarea semnului crucii pe propriul trup în felul în care se face astăzi s-a introdus în mănăstiri în sec. al X-lea, deşi nu este exclus ca să se fi practicat şi mai înainte.” scrie pr. Claudiu Dumea în carte intitulată Simboluri liturgice.
Mulţi oameni îşi pun o întrebare practică: cum să îmi fac cruce? Ca şi creştinii orientali (greco-catolici, ortodocşi), de la dreapta la stânga şi cu trei degete deschise (degetul mare, arătătorul şi mijlociul) celelalte rămânând închise, sau cu palma deschisă şi de la stânga la dreapta, aşa cum fac latinii (romano catolicii)? Este corect în ambele moduri. Şi mai interesant este faptul că în vechime exista o prescriere conform căreia „semnul crucii trebuie făcut cu trei degete, astfel încât de sus să coboare jos şi de la dreapta să treacă la stânga”, scria Papa Inocenţiu III în anul 1216. Probabil Papa Inocenţiu III dorea să „combată” obiceiul deja răspândit de a face cruce cu palma deschisă şi de la stânga la dreapta. Un lucru este sigur: acum ambele forme ale semnului Sfintei Cruci sunt proprii Bisericii Catolice. În ritul latin însă s-a răspândit semnul crucii făcut cu palma deschisă şi de la stânga ladreapta. Palma deschisă simbolizează omul care cere: cere de la Dumnezeu binecuvântare, credinţă, sănătate, harurile Duhului Sfânt, conştienţi fiind că toate câte le avem, le primim din bunătatea lui Dumnezeu. Nu voi uita niciodată învăţătura primită în copilărie de la parohul meu în legătură cu semnul sfintei cruci, învăţătură pe care doresc să o dau mai departe: cerem de la Dumnezeu Tatăl care l-a trimis pe Fiul său printre oameni, făcându-se om, ca prin suferinţa, moartea şi învierea Sa şi prin puterea Duhului Sfânt să ne scoată din partea stângă a păcătoşilor şi să ne conducă în rândul celor mântuiţi (partea dreaptă): „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga” Mt 25,31-33.
Semnul Sfintei Cruci, deci, „este sigiliul (signum -semnul) lui Cristos care se imprimă pe trupul celui care primeşte botezul arătând astfel că acesta devine proprietatea absolută a lui Cristos; este o mărturisire de credinţă în Cristos de care creştinul nu trebuie să se ruşineze niciodată. Sfântul Augustin scrie: "Dacă spunem catecumenului (om matur care se pregătea pentru botez): «Crezi în Cristos?». El răspunde: «Cred» şi îşi face semnul crucii, poartă deja crucea lui Cristos pe frunte şi nu se ruşinează de crucea Domnului său"; e o afirmare a atotputerniciei lui Cristos împotriva duhurilor rele: "Ecce crucem Domini, fugite partes adversae" (Iată crucea Domnului; dispăreţi puteri ale duşmanului); este o invocare a harului lui Dumnezeu, har implorat pentru meritele infinite ale crucii lui Cristos; e un gest de binecuvântare a lucrurilor şi a persoanelor prin care acestea sunt consacrate lui Dumnezeu prin analogie cu consacrarea creştinului, care se petrece la botez prin semnul crucii. Din cele mai vechi timpuri binecuvântările sunt însoţite de semnul crucii "quia Crux omnium fons benedictionum est" (deoarece crucea este izvorul tuturor binecuvântărilor) scrie sfântul Leon cel Mare” – Pr. Claudiu Dumea: Simboluri Liturgice.
Celebrarea liturgică, deci, începe cu semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Pentru că Liturghia nu este acţiunea personală a preotului sau a credincioşilor, ci este în special acţiunea lui Dumnezeu. Celebrarea se face în numele lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi pentru salvarea şi binecuvântarea noastră.
Vorbeam despre Duhul Sfânt. Cum este corect? Duh sau Spirit? Biserica Greco Catolică foloseşte termenul de spirit, din expresia latină Spiritus (Sanctus). După ce Biserica Greco Catolică a fost interzisă, din respect pentru credincioşii greco catolici care participau la liturghiile romano catolice, în Ardeal s-a răspândit termenul de spirit. Dar limbajul liturgic oficial al Bisericii Romano Catolice foloseşte termenul Duh, cuvânt de origine slavă. Deci, ambele variante sunt corecte şi pot fi folosite.
Salutul de început
„Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi” sau „Domnul să fie cu voi” este salutul preotului chiar la începutul Sfintei Liturghii. Iar credincioşii răspund: Şi cu duhul tău. Aceste prime texte sunt de fapt cuvintele Sfântului Apostol Paul către diferitele comunităţi creştine cărora le scrie cu multă dragoste şi râvnă şi prin care le îndeamnă la o mai mare trăire a învăţăturii lui Cristos. Cu aceeaşi dragoste părintească, la începutul Sfintei Liturghii, îi îndeamnă preotul pe credincioşi, să caute prezenţa lui Dumnezeu în Cuvânt şi Sfâta Taină a Euharistiei.
Preotul prin acest salut, „arată comunităţii întrunite prezenţa Domnului. Salutul preotului şi răspunsul poporului manifestă taina Bisericii adunate. După ce a fost salutat poporul, preotul sau un alt slujitor poate face credincioşilor o foarte scurtă introducere la Liturghia zilei”- Rânduiala generală a liturghierului roman.
Ritul penitenţial
„Fraţilor să ne recunoaştem păcatele ca să putem celebra cu vrednicie sfintele taine” îi îndeamnă preotul pe credincioşi, după cuvintele de salut. Urmează câteva momente de tăcere, un scurt examen de conştiinţă, prin care recunoaştem că suntem păcătoşi, cădem de multe ori, şi că fără iertarea lui Dumnezeu, fără a fi curăţaţi de El, nu suntem vrednici de participarea la Sfintele Taine.
Apoi întreaga comunitate spune: „Mărturisesc lui Dumnezeu Atotputernicul şi vouă fraţilor, că am păcătuit prea mult cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea:
(bătându-şi pieptul continuă) din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea. De aceea rog pe sfânta Maria pururea Fecioară, pe toţi îngerii şi sfinţii şi pe voi, fraţilor, să vă rugaţi pentru mine la Domnul Dumnezeul nostru.” A bate pieptul în dreptul inimii e un gest care exprimă căinţa interioară a inimii pentru păcatul săvârşit, păcatul izvorând de fapt din inima omului. Bătându-ne pieptul, facem la fel ca vameşul cel umil şi centurionul din Evanghelie, care recunoaşte: „Într-adevăr, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39).
Într-una din predicile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur aduce o pildă legată de pocăinţă:
„ – Pentru ce te înfricoşezi, diavole, când este lăudată pocăinţa? Pentru ce te jelesti, pentru ce te cutremuri? - Da, pe dreptate mă jelesc şi mă tângui, răspunde diavolul, pentru că mari trofee mi-a răpit mie pocăinţa asta! - Care trofee? - Pe desfrânată, pe vameş, pe tâlhar, pe hulitorul şi marele prigonitor Pavel!”
Ritul penitenţial, deci, este unul din riturile introductive cele mai importante. În prezenţa lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi noi, asemenea celor mai mari păcătoşi, căutăm iertare la Dumnezeu şi chiar la începutul Sfintei Liturghii dorim să rupem lanţul ce ne leagă de diavol şi de păcat, pentru ca inima noastră să se deschidă şi să aparţină numai lui Dumnezeu. Asemenea profetului Isaia, ne descoperim propria nimicnicie, păcătoşenie, ne cutremurăm şi simţim nevoia iertării şi a purificării sufleteşti: "Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Sabaot L-am văzut cu ochii mei!" Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: "Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi" – Is 6,5-7.
Ritul penitenţial poate fi înlocuit cu ritul stropirii cu apă, simbol al curăţirii sufletului. În acest moment, dorim să se întâple cu noi întocmai cum citim în psalmul 50: „Stropeşte-mă cu isop şi mă voi curăţi, spală-mă şi mai mult decât zăpada mă voi albi. Fă să aud un cuvânt de bucurie şi veselie şi oasele pe care le-ai umilit vor tresări. Întoarce-ţi privirea de la păcatele mele şi şterge toate nelegiuirile mele. Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte înlăuntrul meu. Nu mă alunga din faţa ta şi Duhul tău Sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor. Atunci voi propune păcătoşilor căile tale şi cei nelegiuiţi la tine se vor întoarce.”
Kyrie eleison, Christe eleison, Kyrie eleison (Doamne miluieşte-ne, Cristoase miluieşte-ne, Doamne miluieşte-ne –sau îndură-te de noi)
Cea mai mare parte a cărţilor Vechiului Testament s-au scris în limba ebraică. Însă în sec. 3 î.Cr., pentru că mulţi iudei s-au mutat sau au fost deportaţi din ţara natală, s-a constituit o puternică comunitate în diasporă care nu mai vorbea limba ebraică şi nu mai înţelegea textul biblic. A devenit urgentă traducerea textelor sacre în limba greacă. Astfel, în Alexandria – Egipt, sub domnia lui Ptolemeu al II –lea (285-247 î. Cr.), s-a născut aşa numită Septuaginta, adică traducerea în greacă a Vechiului Testament. În textul grec, numele lui Dumnezeu, pentru a nu fi pronunţat la citire, a fost înlocuit cu termenul de Kyrios, adică Domn. Astfel acest cuvânt a devenit unul din atributele şi numele lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu unul şi veşnic este cu adevărat Kyrios, Domn şi Dumnezeu.
Noutatea şi revoluţia adusă de evanghelişti atunci când ei îşi compun evangheliile, este folosirea termenului de Kyrios pentru Cristos. Una din cele mai frumoase mărturisiri o avem în cuvintele lui Toma „necredinciosul”: „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul (Kyrios) meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20,27-28); iar despre adevărata putere pe care o are Cristos –Kyrios, citim în apocalipsă: „Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (Apocalipsa 17,14). Despre natura divină a lui Cristos scrie şi Sfântul Paul către corinteni: „Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, - precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn (Kyrios), Isus Cristos, prin Care sunt toate şi noi prin El” 1Cor 8,5.
Când noi, în timpul Liturghiei, folosim formula Kyrie, dorim să împlinim cele cerute de către Sfântul Paul: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” – Romani 10,9.
(Înţelegând termenul de Kyrios, înţelegem mai bine una dintre textele care provoacă greutăţi în interpretare: „Ce vi se pare despre Cristos? Al cui Fiu este? Ei (fariseii) i-au răspuns: Al lui David. Ei au răspuns: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? - zicând: "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe” Matei 22,42-46. Adică Cristos, ca om, este fiul lui David dar ca Dumnezeu, Kyrios, este Domnul lui David. Aceasta este marea dilemă la care ascultătorii lui Isus nu au putut răspunde).
În evanghelia lui Luca citim despre orbul Bartimeu din Ierihon, care, auzind că Isus trece pe acolo, a strigat: „Isuse, Fiul lui David, fie-ti milă de mine!” Ceilalţi îl mustrau, dar striga şi mai tare: „Isuse, Fiul lui David, fie-ti milă de mine!” Lc 18,38;39. Cântând sau recitând Kyrie eleison, care, conform normelor liturgice, se repetă de două ori, strigăm şi noi ca şi Bartimeu: Doamne, ai milă de noi, ajută-ne să vedem şi să trăim cele mai frumoase mistere lăsate de tine, ajută-ne să auzim cuvântul tău sfânt. Vindecă inima şi sufletul nostru de orice rană şi păcat.
Kyrie elison în vechime era şi o aclamaţie adusă regelui sau împăratului; cu aceste cuvinte era aclamat împăratul când îşi vizita supuşii sau se întorcea victorios din război. Pe lânga înţelesul penitenţial, deci, această aclamaţie este şi o omagiere a Împăratului Împăraţilor şi Regelui regilor, care ne vizitează în cadrul Sfintei Liturghii, întorcându-se victorios mereu, pentru că numai el a trimfat asupra celor mai mari duşmani ai omenirii: păcatul şi moartea.
Gloria
„Gloria in excelsis Deo” sau „Mărire în cer lui Dumnezeu” intonează preotul după terminarea aclamaţiei Kyrie eleison. Din acest cântec răsună vocea tânără a bisericii primare care îl preamăreşte pe Dumnezeu printr-un imn, poate cel mai vechi imn creştin, cântat deja în sec. 2 - 3., care doreşte cu ardoare slava lui Dumnezeu şi sfinţirea omului, precum indică cuvintele care preced invitaţia preotului: şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă. Acest vechi imn are la bază cântecul îngerilor din Betleem, de aceea se mai numeşte Imnul îngerilor sau îngeresc: „Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, oamenilor de bunăvoinţă!” (Lc 2,13-14).
„Biserica a amplificat această laudă, pe care îngerii au intonat-o în faţa evenimentului din Noaptea Sfântă, făcând din el un imn de bucurie despre gloria lui Dumnezeu. "Îţi mulţumim ţie pentru slava ta cea marea". Îţi mulţumim pentru frumuseţea, pentru măreţia, pentru bunătatea lui Dumnezeu, care în această noapte (noaptea naşterii Mântuitorului) devin vizibile pentru noi. Apariţia frumuseţii, a frumosului, ne face bucuroşi fără ca să trebuiască să ne întrebăm despre utilitatea ei. Cine îl întrevede pe Dumnezeu simte bucurie, şi în această noapte vedem ceva din lumina lui…
Evanghelistul Luca nu a spus că îngerii au cântat. El scrie foarte sobru: oastea cerească îl lăuda pe Dumnezeu spunând: "Mărire lui Dumnezeu în înaltul cerului..." (Lc 2,13 şi urm.). Dar din totdeauna oamenii ştiau că vorbirea îngerilor este diferită de cea a oamenilor; că tocmai în această noapte a veştii bune ea a fost o cântare în care gloria sublimă a lui Dumnezeu a strălucit. Astfel, această cântare a îngerilor a fost percepută ca muzică ce vine de la Dumnezeu, mai mult, ca invitaţie de a ne uni în cântare, în bucuria inimii pentru că suntem iubiţi de Dumnezeu. Cantare amantis est, spune Augustin: cântarea este ceva a celui care iubeşte. Astfel, de-a lungul secolelor, cântarea îngerilor a devenit mereu din nou o cântare de iubire şi de bucurie, o cântare a celor care iubesc. În această oră noi ne asociem plini de recunoştinţă la această cântare a tuturor secolelor, care uneşte cerul şi pământul, îngerii şi oamenii. Da, îţi mulţumim pentru slava ta cea mare. Îţi mulţumim pentru iubirea ta. Fă să devenim tot mai mult persoane care iubesc împreună cu tine, deci persoane de pace. Amin” – din predica Papei Benedict XVI la Crăciunul anului 2010.
Rugăciunea zilei sau Collecta
„În continuare, preotul invită poporul să se roage; toţi împreună cu preotul rămân un moment în tăcere, pentru a-şi da seama că sunt în prezenţa lui Dumnezeu şi pentru a-şi formula în inima lor rugăciunea personală. Apoi preotul spune rugăciunea numită obişnuit „collecta”. Prin ea se exprimă în general caracterul celebrării. Potrivit vechii tradiţii a Bisericii, în mod obişnuit, rugăciunea este îndreptată către Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt ”- Rânduiala generală a liturghierului roman.
Frumoasa denumire a acestei prime rugăciuni, collecta, adică cele adunate, intuieşte importanţa acestei rugăciuni: pentru că după îndemnul preotului care spune: „Să ne rugăm”, urmează câteva momente de tăcere, când fiecare îşi formulează rugăciunea sa. Preotul le „colectează” – de aici denumirea de collecta – şi le pune în faţa lui Dumnezeu printr-o rugăciune rostită cu glas tare.
Citirea lecturilor biblice
După rugăciunea zilei (sau collecta), credincioşii se aşează pentru ascultarea cuvântului Dumnezeiesc. Duminica şi în zilele de sărbătoare se citesc trei lecturi: una din Vechiul Testament, urmată de un psalm, una din Noul Testament, de obicei din Scrisorile Sfântului Paul, după care credincioşii se ridică cântând Aleluia (în ebraică Domnul fie lăudat), după care ascultă cu foarte mare atenţie cuvântul Evangheliei.
Cuvântul în general „nu este o simplă informaţie ci o energie a persoanei. Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt cu putere. El nu mijloceste omului idei ci comunică şi descoperă pe Dumnezeu şi lucrarea sa în lume, în istorie şi asupra omului. Cuvântul divin se adresează fiecărui om oriunde şi oricând şi aceste cuvinte sustin viaţa noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele. Omul, primind şi împlinind cuvântul revelat se mântuieste, adică îsi împlineşte vocaţia sa existenţială: unirea cu Dumnezeu, intrarea în Împărăţia cerurilor: "Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă"(Iacob 1, 21)” –Pr. Florin Botezan, în Explicarea Sfintei Liturghii.
Într-adevăr: prin cuvânt a fost adusă lumea la existenţă: „Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină” (Geneză 1,3); "Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor" (Psalmul 32,6) iar "pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă" (2Petru 3, 5). Aşadar "prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd"(Evrei 11,3);" "Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii"(Evrei 4, 12).
Interesantă este terminologia Vechiului Testament, pentru că, în cazul lui Dumnezeu, foloseşte acelaşi termen, dabar, atât pentru cuvânt cât şi pentru faptă. Cuvântul şi fapta lui Dumnezeu sunt exprimate prin aceeaşi expresie: dabar. Numai noi oamenii gândim una şi spunem alta, zicem ceva şi facem altceva, neexistând, de multe ori, coerenţă, echilibru şi armonie între ceea ce gândim, spunem şi facem. Dar Dumnezeu nu este ca omul, în el gândul, Cuvântul, fapta, toate sunt în armonie. Şi numai ascultând, citind, meditând şi trăind cuvântul divin, ajungem la mult dorita armonie şi echilibru psihic, la îndepărtarea momentelor „schizofrenice” din viaţa noastră. "Precum ploaia şi zăpada se coboară din cer şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să odrăslească... tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, şi va face voia Mea" (Isaia 55, 10-11).
Punctul culminant al Liturghiei Cuvântului este ascultarea Sfintei Evanghelii, a cuvintelor lui Isus, el însuşi „cuvântul întrupat” al lui Dumnezeu. Învăţătura Mântuitorului odihneşte, curăţă, vindecă, sfinţeşte şi dă viaţă ascultătorului cu inimă curată: "cuvântul Lui era cu putere" (Luca 4, 32) alungând demonii (Matei 8, 8; 8,16; Luca 7, 7), vindecând (Matei 8, 16; Luca 4, 36) şi chiar înviind din morti (Luca 7, 14; Marcu 5, 41; 8, 54; Ioan 11, 43); "Acum voi sunteti curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus"(Ioan 15, 3); "Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8,51) căci "cuvintele mele duh sunt si viaţă" (Ioan 6, 23).
În scrierile lor, Părinţii Bisericii ne învaţă că primirea cuvintelor dumnezeieşti reprezintă o împărtăşire la fel de reală cu Dumnezeu Cuvântul ca şi primirea Sfintei Euharistii. Bunăoară Origen, unul dintre cei mai mari biblişti ai tuturor timpurilor (sec.3), scria: "Să nu pierdem nici măcar un singur cuvânt din Sfânta Evanghelie, căci, dacă atunci când vă împărtăşiţi luaţi seama pe bună dreptate ca să nu cadă jos nici cea mai mică părticică, pentru ce să nu credeti că este rău a neglija un singur cuvânt al lui Cristos". Sfântul Clement Alexandrinul în scrierea sa Stromatele (1, 1) arată că trebuie să ne hrănim cu seminţele vieţii care se găsesc în Scriptură aşa cum ne împărtăşim cu Sfânta Euharistie. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere 6, 2) vorbeşte despre consumarea euharistică a cuvântului frânt în mod tainic.
Înainte de citirea sau ascultarea textelor sfinte ale Bibliei, să ne rugăm cu Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Vino, Cuvânt al lui Dumnezeu, vrednic de laudă; dă-ne revelaţia cuvintelor Tale pe măsura puterilor noastre şi, ridicând grosimea vălului, arată-ne, Cristoase, frumuseţea lucrurilor inteligibile. Apucă mâna noastră dreaptă şi "condu-o pe drumul poruncilor Tale"(Psalmul 118, 35), "du-o la cortul cel minunat până la casa lui Dumnezeu, printre strigăte de bucurie şi de laudă şi mulţime veselă"(Psalmul 41, 5) ca şi noi să fim vrednici, prin lauda exprimată în faptele noastre şi bucuria manifestată în contemplarea noastră, să atingem locul cel negrăit al ospăţului şi să ne desfătăm prin cântări tainice în unire cu cei care sărbătoresc solemnitatea veşnică."
Psalmul şi Aleluia
„Cartea Psalmilor cuprinde 150 de rugăciuni scrise de diferiţi autori, la diferite ocazii, cu câteva secole înaintea naşterii lui Cristos. Fiecare psalm în parte ne descoperă o altă experienţă de credinţă, o altă legătură a omului cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu lumea; găsim descrise în versetele psalmilor evenimente fie din viaţa poporului israelit, fie din viaţa diferitor persoane care formau acest popor; întâlnim în rugăciunea psalmilor cele mai felurite nuanţe şi tonalităţi pe care le poate căpăta inima, gândul şi vocea unui om care vorbeşte cu Creatorul său.
Toate sunt spuse în rugăciune: încrederea senină, iubirea faţă de Dumnezeu, recunoştinţa, bucuria, victoria, iertarea, harul şi păcatul, neîncrederea, îndoiala, disperarea, singurătatea, prietenia, duşmănia etc.
Şi multe personaje se ridică din versul psalmilor: săracul şi bogatul, nebunul şi înţeleptul, cel ingâmfat şi cel umil, credinciosul şi necredinciosul, cel bolnav şi cel sănătos, sclavul şi cel liber, omul fericit şi nefericit, cel puternic şi cel slab… Dumnezeu este invocat şi rugat în fiecare psalm să-şi arate puterea şi milostivirea, iubirea şi măreţia, să împartă dreptatea şi binecuvântarea, aşa cum a făcut-o atunci când i-a eliberat din Egipt şi au trecut Marea Roşie, când a încheiat legământ cu poporul său… Ştim că şi Isus s-a rugat folosind psalmii: de multe ori citează din psalmi când predică sau când suferă calvarul. Printre ultimele cuvinte ale lui Isus sunt cele din Psalmul 22/21: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”… Încă de la începutul existenţei sale, comunitatea creştinilor a preluat psalmii ca rugăciune de fiecare zi: rugăciunile israeliţilor devin rugăciunile Bisericii, noul Paşte este Isus mort şi înviat, iar noul legământ este Euharistia; rugăciunile de ieri rămân valabile şi azi” (ÎPS Dr. Ioan Robu, introducere în cartea Psalmii).
După citirea celei de a doua lecturi, credincioşii se ridică şi cântă Aleluia, expresie de origine ebraică (halleluiah) care înseamnă: Lăudaţi pe Domnul. Acest cuvânt exprimă bucuria de a-l slăvi pe Dumnezeu. Este cântarea veşniciei, cântecul îngerilor şi a sfinţilor din cer, cântarea de laudă ce i se aduce lui Dumnezeu în Împărăţia Sa: "Am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulţime multă zicând: Aleluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!" (Apoc. 19, 1). În Liturghiile solemne, se aduce şi jertfă de mireasmă plăcută, adică se foloseşte tămâia pentru a incenza (tămâia) cartea din care se citesc textele sfinte. Tămâia, folosită din timpuri străvechi în celebrările liturgice aproape în toate religiile, adusă ca dar de către magi pruncului Isus, darul omului pentru divinitate, ne învaţă că omul însuşi trebuie să se jertfească, să „ardă” dăruindu-se lui Dumnezeu ca „mireasmă plăcută”. „Sfântul Ciril al Alexandriei sublinia faptul că nu putem intra la Tatăl şi, implicit, nu Îl putem cunoaste decât în stare de jertfă curată. Incenzarea, pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului lui Dumnezeu, este deci, în acelasi timp, o jertfă adusă lui Dumnezeu, o mărturisire a prezenţei Sale în mijlocul nostru si un îndemn la propria noastră jertfire duhovnicească. Mirosul aparte al tămâiei împreună cu cântarea laudei lui Dumnezeu ne ajută să Îi simţim prezenta şi să ne înălţăm la El” - Pr. Florin Botezan, în Explicarea Sfintei Liturghii.
Omilia sau predica
Este învăţătura episcopului sau a preotului legată de pasajele biblice.
Crezul
Rugăciunea credincioşilor sau universală
Este ultimul moment al Liturgiei Cuvântului. „Vă îndemn deci, înainte de toate, să aduceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru regi şi toţi cei care sunt în dregătorii înalte” îndeamnă Sfântul Paul în scrisoarea intâi către Timotei (2,1-2).
În acest spirit, Biserica îndeplineşte sfatul Apostolului: „În rugăciunea universală sau rugăciunea credincioşilor, poporul, într-un fel, răspunde la cuvântul lui Dumnezeu primit cu credinţă şi, exercitându-şi funcţia sa preoţească, se roagă pentru toţi oamenii. Se cuvine ca această rugăciune să se facă în mod obişnuit la Liturghiile la care participă poporul, pentru ca să se înalţe rugăciuni pentru sfânta Biserică, pentru conducători, pentru cei care se găsesc în diferite nevoi, pentru toţi oamenii şi pentru mântuirea lumii întregi. Ordinea intenţiilor în mod obişnuit va fi următoarea:
a) pentru nevoile Bisericii;
b) pentru conducătorii statului şi pentru mântuirea lumii întregi;
c) pentru cei apăsaţi de diferite greutăţi;
d) pentru comunitatea locală.
Cu toate acestea, la o celebrare deosebită, de exemplu, la Mir, Căsătorie, înmormântare, ordinea intenţiilor se poate referi mai strict la acea împrejurare specială.” - Rânduiala generală a liturghierului roman.
Pr. Ioan Roman
|
|
|
|
|
