Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Cateheza online - Initierea crestina - Sfinţi, icoane şi statui? Nu este interzisă cinstirea lor prin porunca „să nu ai alţi Dumnezei şi să nu îţi faci chip cioplit ca să te închini lui”?
Dacă intră cineva într-o biserică catolică, vede icoane („picturi”) şi statui ale unor sfinţi (sper din inimă să vadă icoane şi statui; din păcate, mulţi preoţi renunţă, din nu ştiu ce motive, la reprezentările sfinţilor şi îşi lasă biserica goală, cu pereţii albi, bunăoară ca şi bucătăria mea sau a Dumneavoastră). Poate mai vede şi o persoană îngenunchind şi rugându-se la statuia Sfântului Anton. Şi cum trăim într-o societate pluralistă, cică bine informată, probabil îşi pune întrebarea: ajută oare rugăciunile acestea? Nu este cam demodat să te rogi în faţa unei statui? Lasă, că ar fi demodat, dar este corect? Una dintre acuzele care se aduc bisericii este faptul că „îşi face chip cioplit” şi se închină lor (sfinţilor), cu toate că în Biblie este interzis acest lucru, zic unii cu tărie (sectanţii). Este deci, o întrebare actuală (chiar dacă, vorba aceea, nu e nimic nou sub soare, şi această problemă a fost dezbatută în timpul iconoclasmului, sec. 8-9 d. Cr.); este permis să ne închinăm la icoane sau nu, căci, zic unii, cinstirea icoanelor este idolatrie iar idolatria este oprită de Dumnezeu: "Să nu-ţi faci chip cioplit, nici un chip din cele ce sunt sus în cer, ori din cele ce sunt jos pe pământ, sau din cele ce sunt în ape, dedesubtul pământului" (Exod 20,4); "Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol..." (Deut 4,16-19).
E foarte primejdioasă citirea selectivă a Bibliei şi accentuarea câtorva citate. Biblia trebuie privită ca un întreg şi interpretată ca atare, pentru că altfel, fiecare o interpretează cum vrea (şi mulţimea fără număr a bisericilor şi sectelor demonstrează clar acest lucru). Adevărul este că prin citirea şi accentuarea selectivă a Bibliei nu dăm dovadă decât de o cunoaştere superficială a acesteia. Pentru că tot în Sfânta Scriptură citim şi că atunci când primejdia idolatriei era evitată, chiar şi în Vechiul Testament existau icoane sau sculpturi. Pe chivotul Legii erau sculptaţi heruvimi: "Vei face doi heruvimi de aur, îi vei face din aur bătut, la cele două margini ale acoperişului... Vei face heruvimii dintr-o singură bucată" (Exod 25,18). Tot aşa Solomon face heruvimi în templul din Ierusalim: "În locul cel sfânt el a făcut doi heruvimi din lemn de măslin sălbatic, având zece coţi înălţime. Solomon a pus heruvimii în mijlocul casei dinlăuntru. Aripile lor erau deschise. Aripa primului atingea unul din pereţi, iar aripa celui de al doilea heruvim atingea pe celălalt" (I Regi 6, 23-28). În Num 21, 8-9 citim că Moise a primit poruncă să facă un şarpe de aramă, care îi va vindeca pe aceia care vor privi spre el. E vorba aici de idolatrie? Nici într-un caz. De altfel existau nenumărate sinagogi în antichitate, care erau decorate cu diferite mozaicuri, reprezentând îngeri, profeţi şi diferite simboluri religioase: menora, ramura de palmier, etc. Întâlnim aceste reprezentări în sinagoga din Beth Alpha, Berh Shean, Maon sau Ierihon, etc. Toate aceste mozaicuri pot fi văzute şi astăzi.
Icoana sau sculptura întotdeauna reprezintă pe cineva. Cultul sau dispreţul nu se dă materialului din care este făcut ci acelei persone sau lucru pe care îl reprezintă. O poză a părinţilor de exemplu, pe care o păstrăm, e preţuită din dragoste şi respect faţă de persoanele de care ne aducem aminte şi ne sunt dragi, nu datorită valorii hârtiei care este pusă în ramă. Semnul de circulaţie nu e respectat pentru că este din metal, ci pentru că reprezintă ceva: ordinea în circulaţie. Pentru omul din antichitate, o icoană, o statuie se bucura de aceeaşi cinste ca şi acea persoană pe care o reprezenta. Păgânii despre care vorbeşte Vechiul Testament, nu se închinau lemnului sau aurului, ci prin intermediul “chipurilor cioplite” unei zeităţi. Aceasta este idolatria în sine: adorarea unei zeităţi, alta decât Dumnezeu cel adevărat. Împotriva acestor zei lupta Vechiul Testament. Iar când idolatria înceta a mai fi o primejdie pentru evrei, reprezentările apăreau şi în rândul poporului ales în aşa numita ars sacra, artă sacră, închinată lui Dumnezeu, cu menirea de a ajuta omul în venerarea Divinităţii. Însuşi Chivotul Legii ar putea fi numit o sculptură sau idolatrie, păcat de moarte. Şi cu toate acestea, se bucura de o cinste deosebită în Vechiul Testament. Moise a primit poruncă din partea lui Dumnezeu să pună chipurile heruvimilor la Chivotul Legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), în faţa cărora poporul se închina căzând cu faţa la pământ, în faţa cărora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preoţii le tamâiau înaintea lor (Exod 30, 8) şi se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Acest cult de ce nu este numit idolatrie?
În interpretarea pasajelor biblice, deci, este nevoie de citire atentă şi holistică (adică întreagă) şi nu doar selectivă şi parţială. Mai este nevoie şi de o cunoaştere minimală a cadrului istoric al evenimentelor şi scrierilor, lucru care în multe interpretări lipseşte.
Mai avem un pasaj controversat în Noul Testament (în legătură cu cinstirea şi cultul sfinţilor): „Iar unul dintre răufăcătorii răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zise lui Isus: Adu-ţi aminte de mine, Doamne, când vei ajunge în împărăţia Ta. Şi Isus i-a zis: Adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).
Pasajul de mai sus stă la baza tuturor proceselor de beatificare şi canonizare ale Bisericii. Răspunsul dat de Isus tâlharului, „astăzi vei fi cu mine în rai”, este considerat prima canonizare, adică pentru prima dată (şi cel mai clar) se afirmă despre o persoană că s-a mântuit. Din acel moment, Biserica a canonizat mii de persoane, pe care astăzi îi cinstim ca sfinţi. Primele şi cele mai vechi mărturii istorice scrise despre canonizări şi cultul sfinţilor în Biserică, le găsim în Actele Martirice scrise în secolele 2 - 4 care sunt de mai multe feluri: 1. copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de creştini cu greutate de la tribunalele romane (de ex: Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, martirizate în 7 martie 203; Martiriul Sfinţilor scilitani, executaţi la Scili în Africa în data de 17 iulie a anului 180, etc.); 2. mărturia unor martori oculari, adică creştini aflaţi în tribunal sau la locul de execuţie al martirilor (de ex: Martiriul Sfântului Policarp din 23 februarie 155, Scrisoarea Bisericilor din Lugdun (Lyon) despre cei 48 de creştini martirizaţi în luna august a anului 177); toate aceste mărturii, de altfel foarte multe la număr, sunt de o valoare inestimabilă, atât din punct de vedere istoric cât şi din punct de vedere religios.
Actul martirilor din Lyon care datează din anul 177, spune că “ei (creştinii) dădeau cu bucurie numele de martir lui Cristos, credinciosului şi adevăratului mărturisitor, Cel dintâi născut din morţi şi începătorul vieţii în Dumnezeu.” Şi amintind de martirii care şi-au dat sufletul prin chinuri, ziceau: “Aceia sunt martiri, pe care Cristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea martiriul lor. Ei au devenit în cea mai mare măsură următorii şi imitatorii lui Cristos.” Iar în Martiriul Sfântului Policarp, citim următoarele: „Ne închinăm lui Cristos, pentru că el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor. Fie ca şi noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei”. Despre cultul martirilor citim următoarele: „Noi am dobândit, mai în urmă, osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după outinţă, cu bucurie şi veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă” – Martiriul Sfântului Policarp, anul 155. Mai târziu Tertulian aminteşte că „Facem pomeniri pentru cei morţi în ziua anuală a naşterii lor (spirituale): „Oblationes pro defunctis, pro natalitiis annua die facimus”. Părţi din relicvele sfinţilor martiri erau depuse încă din sec. 2 pe masa de altar a bisericilor pe care se săvârşea jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Cristos murit pe cruce, jertfa martirilor şi jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii (lucru care se face şi astăzi). Apoi, pe locul rămăşiţelor pământeşti ale martirilor s-au ridicat lăcaşuri de cult (bazilici, foarte numeroase şi astăzi în Roma), iar numele lor a început să se dea ca nume de botez.
După încetarea prigoanei, când numărul martirilor a scăzut considerabil, Biserica a canonizat creştinii care erau eminenţi în virtute şi sfinţenie. Primul astfel de sfânt, care nu a murit ca martir, a fost episcopul de Tour, Sfântul Martin (+ 11 noiembrie 397), care îndată a fost venerat în toată Europa. Deci, prin martiri şi sfinţi Biserica, din cele mai vechi timpuri, îl cinsteşte pe Cristos, care prin sfinţi biruieşte puterea Satanei, şi lucrează neîncetat între noi, oamenii. Dea Domnul, să ajungem şi noi la aceeaşi demnitate ca şi ei…
Legat de cultul sfinţilor, mai trebuie să amintim încă o dată atributele bisericii: una, sfântă, catolică şi apostolică. Aceste atribute trebuie văzute în timp şi spaţiu. Adică, biserica este una nu numai aici pe pământ (o turmă şi un păstor), ci formează un tot unitar şi cu cea din ceruri, cu cei mântuiţi, sfinţii, şi cu cei care aşteaptă mântuirea, cu sufletele din purgator. Vorbim, deci, despre biserica glorioasă (sfinţii), suferindă (sufletele din purgator) şi peregrină pe acest pământ (adică noi, cei care trăim în această lume). Între noi toţi există o relaţie strânsă prin rugăciune, o relaţie care nu se termină cu moartea. Biserica există şi după moarte.
Este sfântă datorită celor mântuiţi, datorită acelor sfinţi care trăiesc aici pe pământ; este catolică, universală, iar catolicitatea bisericii o dă nu numai multitudinea popoarelor, limbilor şi culturilor, ci şi membrii care au trecut în veşnicie. Şi este apostolică, pentru că are la bază învăţătura primită de la apostoli, păstrată şi dată mai departe din generaţie în generaţie.
Ajungând la acest punct, trebuie să vorbim puţin şi despre cei doi stâlpi ai învăţăturii bisericii: Biblia şi Tradiţia.
PS Ioan Ploscaru, un mare episcop român, greco catolic, în cartea intitulată Biblia răspunde, zice următoarele: „Un agent de circulaţie a fixat un stâlp la o răspântie de drumuri, pe care a bătut în cuie o tablă cu inscripţia "spre Bucureşti". A venit, însă, un înşelător şi a învârtit stâlpul cu 90 de grade, aşa că, cine voia să călătorească la Bucureşti, ajungea în altă parte. Altul l-a mai învârtit cu 90 de grade. Acum direcţia era chiar inversă. Atunci supraveghetorul a bătut tabla pe doi stâlpi alăturaţi. De acum nu se mai putea învârti după plac. Sau, un alt caz: între Statele Unite şi Mexic există un deşert numit Llano el Staccado. În secolul trecut, acesta era foarte greu de parcurs. Totuşi, dacă cineva cunoştea drumul, pe un cal bun şi cu provizii de mâncare şi apă, putea să-l treacă. Autorităţile au fixat stâlpi din loc în loc, cu marcaje. Însă hoţii schimbau stâlpii şi direcţia marcajului. Astfel, călătorul se rătăcea şi murea de foame şi de sete. Atunci hoţii veneau şi-l jefuiau fără nici o împotrivire. Isus Cristos a fixat stâlpii şi marcajul cu direcţia ce trebuie urmată în acest pustiu al vieţii: Scriptura şi Tradiţia. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care mută "stâlpii" în toate direcţiile pentru a face să vă rătăciţi!” Ce înseamnă, de fapt, aceată Tradiţie? Învăţătura de secole a Bisericii. Bunăoară, ce vă spuneam din scrierile Sfântului Ignaţiu de Antiohia, Actele Martirice, Sfinţii Părinţi sau Sinoadele Ecumenice, face parte din Sfânta Tradiţie. Renunţarea la Tradiţie înseamnă renunţarea la tot ceea ce au crezut, au scris şi mărturisit înaintaşii noştri timp de secole. Lipsa sau negarea şi neluarea în seamă a Tradiţiei a dat naştere mulţimii de secte, biserici şi bisericuţe. Să vă dau un exemplu, să vedeţi ce face o virgulă. Pornesc de la un text biblic citat mai sus. Tâlharul căit îi zise lui Isus: „Adu-ţi aminte de mine, Doamne, când vei ajunge în împărăţia Ta. Şi Isus i-a zis: Adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Martorii lui Iehova schimbă poziţia unei virgule în răspunsul lui Isus: „Adevărat îţi spun ţie astăzi, vei fi cu mine în rai.” Adică virgula la ei urmează după astăzi, nu ca în celelalte traduceri, după „ţie”. Nu e tot una că spun: îţi spun ţie, astăzi vei fi cu mine în rai, sau spun: îţi spun ţie astăzi, vei fi cu mine în rai (cândva, după sfârşitul lumii). Deci, o virgulă dovedeşte sau neagă existenţa sufletului nemuritor. Şi atunci, care este adevărul? Tâlharul căit este deja sau va fi cândva în rai? Biserica Catolică spune că deja este în rai. Niciodată nu foloseşte Isus în tot Noul Testament expresi „îţi spun ţie astăzi”. Nici Dumneavoastră nu o folosiţi. Eventual la o formă trecută se mai spune: ţi-am spus astăzi deja… dar nu se foloseşte: îţi spun astăzi. Şi este mai greu de crezut interpretarea martorilor lui Iehova, dacă ne gândim la faptul că cei crucificaţi mureau de fapt prin asfixiere, nu primeau aer. Şi fiecare cuvânt spus, era spus cu greutate. Nu îşi permiteau vorbe multe cei crucificaţi, pentru că se luptau pentru fiecare respiraţie.
Ei bine, de ce este importantă tradiţia? Pentru că ea ne învaţă şi ne dovedeşte care este locul acestei virgule şi cum trebuie interpretat acest text. În caz contrar, se nasc multe ediţii şi traduceri ale Bibliei, cu virgule puse după bunul plac, şi interpretate la fel, după cum şi de unde bate vântul.
Să nu mai vorbim că păstrarea cu stricteţe a Tradiţiei este şi o poruncă apostolică: "Fraţilor, vă fac cunoscută Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, de o ţineţi cum v-am vestit-o" (I Corinteni 15,1-2). "Şi vă laud, fraţilor, că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat" (I Cor. 11,2); "V-am învăţat înainte de toate aşa cum am primit şi eu..." (I Cor. 15,3).
"Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire atât de mare care, după ce a fost vestită mai întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o!" (Evrei 2,3); "Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acelea să le faceţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi" (Filipeni 4,9); "Precum am zis mai înainte şi acum iarăşi vă zic: de v-ar vesti cineva o altă Evanghelie, deosebită de cea care v-am propovăduit-o eu, anatemă (excomunicat) să fie!" (Galateni 1,9); "Fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus ca, precum aţi învăţat de la noi cum trebuie să umblaţi şi să plăceţi lui Dumnezeu, aşa să sporiţi tot mai mult" (I Tes. 4,1). Şi câteva rânduri, tot de la Sfântul Paul către ucenicul său Timotei: "O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, evitând discursurile deşarte şi profane şi controversele unei ştiinţe care nu merită acest nume, pe care, unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă" (I Tim. 6,20-21); "Păstrează chipul cuvintelor sănătoase, cu credinţa şi dragostea care este în Isus Cristos. Păzeşte bunul ce ţi s-a dat prin Duhul Sfânt care locuieşte întru noi" (II Tim. 1,13-13); "Iar cele ce le-ai auzit de la mine, în faţa multor mărturii, încredinţează-le la oameni credincioşi, care să fie în stare a învăţa pe alţii" (II Tim. 2,2); "Iar tu rămâi în cele ce le-aţi învăţat, de care ai siguranţă, ştiind de la cine le-ai învăţat" (II Tim. 3,14).
Pr. Ioan Roman
|
|
|
|
|
