Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Cateheza online - Initierea crestina
1. De ce (să) cred în Dumnezeu?
Pe lângă aşa numita indiferenţă religioasă tot mai răspândită în Occident dar care ia proporţie şi pe meleagurile noastre, este la „modă” (în special în rândul tinerilor) ca omul să se declare ateu (a theos, fără Dumnezeu). Credinţa, zic ei, este caracteristica oamenilor slabi, creduli, care pot fi şi sunt manipulaţi şi duşi de nas de către preoţi. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu pentru a explica originea Universului şi a omului; prezenţa unui Dumnezeu „atotştiutor” este chiar inutilă, zic oamenii cu astfel de convingeri. Ţin minte textul unei reclame afişate pe un „autobuz ateist” (autobuze care purtau reclame cu conţinut ateist) în Anglia, în care se spune: Dumnezeu nu există, poţi trăi liber şi fără frică.
Mult s-a scris despre existenţa sau chiar neexistenţa lui Dumnezeu; ar fi imposibil să analizăm toate scrierile noi şi vechi legate de această temă. De aceea voi face referire numai la câteva, în special la scrierile a trei oameni erudiţi: Mircea Eliade respectiv consideraţiile unor gânditori, Blaise Pascal şi Cressy Morrison.
Mircea Eliade, în lucrarea intitulată „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” – o carte de referinţă în ceea ce priveşte religiozitatea omului încă de la apariţia lui - dedică primul capitol comportamentelor magico-religioase ale oamenilor preistorici (mai concret a paleantropilor, adică (şi) omul din Neanderthal, care a trăit cu aproximativ 130.000 de ani în urmă). El afirmă: „dacă se pune problema religiozităţii sau a non-religiozităţii oamenilor preistorici, susţinătorilor non-religiozităţii le revine sarcina să aducă dovezi în sprijinul ipotezei lor” (vol.1, pag. 3). „Documentele” care dovedesc religiozitatea omului preistoric sunt numeroase: gravuri şi picturi rupestre, pietre pictate, statuete în os şi în piatră, diverse obiecte găsite în morminte, etc. „Credinţa într-o supravieţuire post-mortem pare demonstrată, pentru cele mai vechi timpuri, prin utilizarea ocrului roşu, substituit natural al sângelui, deci un simbol al vieţii” (pag. 8). „Înhumări orientate spre răsărit, marcând intenţia de a lega soarta sufletului de traiectoria soarelui, deci speranţa unei re-naşteri, a unei post-existenţe într-o altă lume; anumite rituri funerare, indicate de podoabele-ofrande şi de resturile de ospăţuri” – toate acestea, şi multe altele, dovedesc credinţa omului preistoric în sacru şi în existenţa vieţii de după moarte.
"Cu cât cercetăm mai mult, cu atât ajungem la o singură concluzie finală: în această importantă problemă totul ni se prezintă ca şi când specia umană - iradiind dintr-un punct comun din care ea putea să apară, într-o epocă pe care ştiinţa e neputincioasă să o determine în mod precis - s-a găsit în posesia unui fond de adevăruri religioase şi morale, care conţineau elemente de cult, totul având rădăcina în însăşi natura omului, păstrându-se prin familie şi dezvoltându-se prin societate, născând, încetul cu încetul - după mentalităţile particulare ale fiecărei rase, conform dezvoltării intelectuale proprii şi după condiţiile specifice ale vieţii - aceste forme de suprafaţă variate, dar în fond identice, pe care le numim religii, religii de care pretutindeni şi de la început s-au legat mitologiile, superstiţiile şi magia, viciindu-le, deformându-le şi îndepărtându-le de obiectul lor”
"Luată în ansamblul ei omenirea este religioasă", afirmă L. de Grandmaison, care citează apoi cuvintele lui F. Bayron Jevons: "Niciodată nu a existat în istorie vreo epocă în care omul să fi trăit fără religie". Cei care au scris despre acest subiect, deşi din unghiuri diferite, cum ar fi cele adoptate de profesorul Tylor, Max Müller, Ratzel, de Quatrefages, Waitz, Peschel, sunt însă cu toţii de acord în a afirma că nu există rasă omenească, oricât de înapoiată ar fi ea, care să fie lipsită "de orice idee religioasă" (citate de Pr. Prof. Dr. Eugen Popa în Religia).
Blaise Pascal (1623-1662), matematician renumit, pătruns de o religiozitate adâncă, în opera sa numită Cugetări, vorbeşte despre existenţa lui Dumnezeu pornind de la întrebările existenţiale: de unde are omul viaţa? De ce trăieşte în timpul în care trăieşte şi nu altcândva? De ce trăieşte acolo unde trăieşte şi nu altundeva? Cine stă în spatele acestor decizii, porunci, când şi unde să trăim?
Pascal şi-a pus aceste întrebări după revelaţia din 1654, care l-a schimbat total. Începând cu acest moment, lumea îl va putea descoperi pe acel gânditor profund religios, care a elaborat proiectul unei Apologii a creştinismului, rămasă cu un titlu provizoriu, „Cugetări“.
Omul nu doar că este un nimic în acest univers imens, dar mai este şi plin de contradicţii, zice Pascal: ar vrea să fie mare, dar conştientizează că este mic, ar vrea să fie fericit, dar vede că este mizerabil. Ar vrea să fie perfect, dar este plin de defecte şi lipsuri, ar vrea să fie iubit şi apreciat, dar de multe ori experimentează dispreţul şi refuzul. " Ce himeră mai este şi acest om?... depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi eroare; mărire şi lepădătură a universului. [ ...] Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit [...] astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat... Omul nu este decât... o trestie cugetătoare. [...] Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte.
“Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează (…) Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.”
"Nimic nu este mai adevărat, nici mai înfricoşător. Putem face cât vrem pe vitejii: cea mai frumoasă viaţă din lume tot are un sfârşit. Să ne gândim adânc la aceste lucruri şi să spunem apoi dacă nu este de netăgăduit că nu există bine în această viaţă decât în speranţa altei vieţi, că nu suntem fericiţi decât pe măsură ce ne apropiem de ea şi că, aşa cum nu va mai exista nefericire pentru cei care au lucrat întru eternitate, nu va mai fi nici umbră de bucurie pentru cei cărora le lipseşte cu totul lumina" - Pascal - Cugetari III, 194
Pornind în special de la meditaţia asupra morţii, Pascal propune celebrul său pariu asupra existenţei lui Dumnezeu şi a lumii de apoi. Se presupune, asemenea cazului unui pariu, că există două variante: 1. existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi sau 2. non-existenţa acestora. Putem alege una dintre aceste variante, ca şi cum am face un rămăşag unde ne jucăm propria existenţă, de acum şi de după moarte. Care este concluzia acestui pariu? ,,Dacă crezi în Dumnezeu şi se dovedeste că El nu există, nu vei fi pierdut nimic, dar dacă nu crezi şi se dovedeşte că El există, vei fi pierdut totul…"
Cressy A. Morrison, preşedintele Academiei de Ştiinţe din New York, a scris o carte intitulată Man Does Not Stand Alone, în care vorbeşte despre baza convingerii sale religioase. Încă mai ţin minte prima întâlnire cu argumentele lui Morrison, acel curs de filozofie în Seminarul din Alba Iulia ţinut de profesorul Peter Jager şi, chiar dacă au trecut câţiva ani de atunci, recitesc cu mare drag aceste rânduri, pentru că mult mi-au întărit credinţa, şi sper să întărească şi credinţa altora.
„Argumente matematice de netăgăduit şi imbatabile dovedesc faptul că universul nostru a fost conceput şi creat de o minte inginerească genială.
1. Să luăm 10 monede pe care le numerotăm de la 1 la 10, să le punem în buzunar şi să le amestecăm bine. Apoi vom începe extragerea numerelor în ordine, de la 1 la 10. Ori de câte ori şirul va ieşi greşit (de ex. în loc de numărul 3 extragem numărul 7), toate monedele extrase vor fi puse înapoi în buzunar pentru a începe din nou extragerea numerelor în ordinea corectă. Ştim conform probabilităţii matematice, că şansa de a extrage din prima numărul 1 este de 1 la 10. Şansa de a extrage numerele 1 şi 2 în această ordine este de 1 la 100, şi cea de a extrage numerele 1, 2, 3 unul după celălalt este de 1 la 1000. În sfârşit, probabilitatea de a extrage numerele de la 1 la 10 în ordinea corectă este de 1 la 10 miliarde.
Unele teorii afirmă că viaţa pe pământ a apărut accidental, datorită unei coincidenţe, de la sine, întâmplător. Care este oare probabilitatea ca toate condiţiile necesare vieţii, de altfel foarte multe la număr, să se autocreeze şi să se ordoneze astfel încât viaţa să apară? Conform calculelor matematice, este imposibil. De exemplu: mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale este de 1600 km/h. Dacă aceasta ar fi de doar 160 km/h, zilele şi nopţile ar fi de zece ori mai lungi, astfel, în timpul zilei, căldura dogorâtoare a soarelui ar distruge o parte a vegetaţiei, iar cealaltă parte ar fi distrusă de îngheţul nopţii. Temperatura suprafeţei Soarelui, steaua noastră care ne menţine în viaţă, este de 6000 grade C. Distanţa la care se află Pământul de Soare face ca planeta noastră să primească atâta căldură şi lumină câtă este necesară vieţii. Dacă am primi doar jumătate din căldura solară, am îngheţa, dacă am primi de două ori mai multă, am arde de vii. Ciclul anual al anotimpurilor şi urmările produse se datorează faptului că axa Pământului are o înclinaţie de 23 de grade. Dacă nu ar exista această înclinaţie, apa evaporată din mări şi oceane s-ar aduna la cei doi poli şi ar rezulta adevărate continente de gheaţă. Distanţa dintre Pământ şi Lună este de 384.403 km. Dacă aceasta ar fi mai mică, de ex. 80.000 de km, fluxul şi refluxul mărilor şi al oceanelor ar fi atât de accentuat, încât apele acestora de două ori pe zi ar înghiţi o mare parte a continentelor. Dacă scoarţa pământului ar fi doar cu 3 m mai groasă, datorită lipsei oxigenului ar pieri întreaga faună. Dacă oceanele ar fi doar cu câţiva metri mai adânci, ar înghiţi tot dioxidul de carbon şi oxigenul şi pe pământ nu ar exista floră. Iar dacă stratul atmosferei ar fi mai subţire, am pieri sub bombardamentele corpurilor cereşti care invadează zilnic planeta noastră. Toate aceste exemple – să nu mai vorbim de restul condiţiilor necesare apariţiei vieţii - dovedesc un singur lucru: probabilitatea ca viaţa să fi apărut pe pământ datorită unei coincidenţe, este de 1 la multe mii de miliarde, adică imposibil.
2. Nimeni până acum nu a putut stabili, defini ce este viaţa, nimeni. Viaţa nu are greutate, nu poate fi cântărită, nu are întindere, nu are volum, dar are putere, dinamism. O rădăcină în creştere sparge chiar şi o stâncă. Viaţa a cucerit oceanele, mările, uscatul şi aerul, a devenit stăpână asupra elementelor şi le constrânge să-şi nimicească şi să-şi refacă legăturile într-un proces continuu. Viaţa este sculptor iscusit: dă forme minunate materiei; viaţa este pictor talentat: desenează şi colorează fiecare frunză, fiecare floare; viaţa este compozitor genial: a învăţat păsările să cânte şi întreaga lume a insectelor să descifreze fiecare zumzet al concertului minunat al comunicării lor; viaţa este chimist experimentat: dă aromă şi savoare fructelor, miros delicat florilor, transformă apa şi seva în copac, amestecă elementele gazoase astfel încât putem respira şi ne putem bucura de aerul proaspăt şi apa cristalină.
Să studiem puţin protoplasma, substanţă albuminoidă complexă având aspectul unei mase vâscoase, incolore, semifluide, care alcătuieşte baza celulei vii şi în care au loc procesele vitale. Această substanţă, picătură aproape transparentă e capabilă să colecteze energia soarelui şi ascundă într-ânsa germenele vieţii pe care să-l dea mai apoi vieţuitoarelor, de la cele mai mici şi simple, până la cele mai mari şi complexe. Această substanţă care ascunde într-ânsa o putere extraordinară este o minune mai mare decât întregul univers, pentru că tot ce vieţuieşte este concentrat în ea. Oare apele sărate ale oceanelor primordiale în care se revărsa piatra curgătoare a lavelor acum câteva milioane de ani au produs acea minune care se numeşte protoplasmă? Oare cine a pus germenele vieţii în materia moartă? A pus-o natura cu de la sine putere?
3. Fauna acestei planete este o minune care uimeşte şi astăzi; trezeşte admiraţie atât în omul simplu cât şi în mintea celor mai mari genii ale ştiinţei. Simţurile de care dă dovadă regnul animal este una dintre cele mai frumoase daruri cu care Dumnezeu a binecuvântat creaţia sa, universul. De exemplu somonul tânăr ani de zile trăieşte în apele mării, ca apoi să se întoarcă în apele râului din care provine. Înoată contra curenţilor în acea parte a râului pe care se află afluentul, micul pârâu în care s-a născut. Oare ce ghidează acest peşte spre apele sale în care s-a născut? Dacă unui somon i-am schimba traiectoria, l-am pune într-un alt afluent, acesta ar înota până la râu şi ar căuta acel afluent din care provine.
Dar şi mai misterios este comportamentul ţiparului, peşte, care, pentru a-şi depune icrele, porneşte spre insulele Bermude, indiferent unde s-ar afla, în care lac sau râu, distanţa parcursă fiind chiar şi de mii de kilometri. Tinerii ţipari, după ce se dezvoltă, pornesc spre apele natale, ştiind parcă din care ape au venit părinţii, pentru că niciodată nu îşi greşesc drumul, niciun ţipar european nu s-a rătăcit în apele altui continent. Sunt foarte sigure pe traseul lor, chiar dacă nu l-au făcut niciodată până atunci. De unde acest instinct de pelerinaj, de unde acea cunoaştere a drumului care urmează a fi parcurs?
O viespe înţeapă o lăcustă, sapă în pământ, îşi duce prada în noul cuib dar nu o omoară ci o paralizează. Astfel lăcusta se conservă şi devine hrană pentru micile viespi care ies din ouăle depuse alături. Dacă lăcusta ar pieri după înţepătură, micile viespi nu ar avea hrană, dar pentru că lăcusta e doar paralizată, micile viespi supravieţuiesc. După depunerea ouălor viespea zboară şi după puţin timp piere. Dar micile viespi vor proceda la fel; dacă nu ar fi aşa, n-ar fi viespi în lume. Acest întreg ritual al viespilor nu poate fi explicat prin adaptare, pentru că există în viespi încă de la început. Şi câte alte exemple s-ar mai putea da...
4. Minunat şi demn de admiraţie este regnul animal, dar un miracol şi mai mare este omul. Instinctul animalelor este atât de frumos şi armonios, precum un cântec de flaut, dar caracteristicele şi aptitudinile omului sunt precum o simfonie. Nicio creatură, fie ea cât de inteligentă, nu e capabilă, de exemplu, să numere până la zece, pe când omul şi înţelege ce înseamnă termenul zece. Am putea enumera zeci de minunăţii de care omul e capabil... dar chiar datorită acestei capabilităţi ne putem da seama că purtăm în noi suflul inteligenţei divine...
5. În toate fenomenele naturale pe care le cunoaştem putem descoperi grija şi providenţa cuiva care ordonează tot ce există şi trăieşte. Să ne gândim la genetică, la acele molecule ADN, care conţin toate informaţiile genetice ale unei vietăţi. Dacă am aduna toate moleculele ADN din care s-a născut populaţia actuală a globului, şase miliarde de oameni, le-am putea aşeza într-un simplu degetar. Imaginaţi-vă, multitudinea informaţiei genetice a tuturor oamenilor să încapă într-un degetar... Cum se poate ca aceste molecule atât de mici, invizibile cu ochiul liber, să conţină atâtea informaţii, atâta moştenire genetică, atâta informaţie psihologică?? Toate acestea dovedesc existenţa unei raţiuni inimaginabil de bogată, existenţa unei ordini, care nu provine dintr-o coincidenţă...
6. Uluitoare este armonia întregii naturi, în special a lanţului trofic. În Australia s-a plantat un sortiment de cactus ca şi gard viu. Pentru că această plantă nu avea rival în regnul vegetal, printre insecte şi animale, s-a înmulţit atât de repede şi agresiv, încât mulţi oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele şi regiunea în care au trăit pentru că nu puteau controla invazia cactuşilor care s-au răspândit pe un teritoriu comparabil cu cel al Angliei. Pentru a pune capăt acestei probleme, entomologii (oamenii de ştiinţă care se ocupă cu studiul insectelor) au început să caute în lumea întreagă o insectă care să oprească răspândirea cactuşilor. Au şi găsit o insectă care trăieşte din şi pe cactuşi. Adusă în Australia, insecta s-a răspândit cu o repeziciune uluitoare - nu avea nici un obstacol în cale – şi a înfruntat cactusul. În timp, această problemă s-a rezolvat, atâţia cactuşi şi atâtea insecte au rămas, încât să trăiască în armonie... Atâtea contradicţii sunt în legile naturii... Oare de ce nu stăpânesc planeta noastră insectele care au o capacitate de înmulţire uimitoare... Oare de ce nu au insectele plămâni atât de performanţi şi dezvoltaţi precum omul? Pentru că la insecte căile respiratorii nu cresc armonic cu trupul acestora, astfel nu sunt capabile să ajungă la mărimi mari, de ex. la mărimea omului. Dacă cineva nu s-ar fi gândit la această “disfuncţionalitate” a insectelor, acestea ar fi putut atinge mărimi extraordinare, să cucerească şi să devore pământul; închipuiţi-vă că întâlniţi o insectă de mărimea unui leu...!
7. Simplul fapt că omul este capabil să-şi formeze o idee despre Dumnezeu, este un argument extraordinar al existenţei acestuia. Acest concept de Dumnezeu, de care numai omul e capabil, cu cât este mai lucrat, mai adânc, cu atât îl ajută pe om să devină mai spiritual, mai înalt, să-şi depăşească limitele, să cunoască în toate procesele lumii şi evenimentele vieţii: Dumnezeu este omniprezent, dar cel mai aproape de noi este în inima noastră...”
Spre sfârşitul acestui capitol, doresc să mai aduc trei argumente ale existenţei lui Dumnezeu, care să ajute la găsirea răspunsului pentru întrebarea: de ce (să) cred în Dumnezeu?
Creştinismul se poate mândri cu aproape 40 de milioane de martiri, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. Toţi aceşti oameni să fi murit pentru un Dumnezeu care nu există? Sacrificiul lor e o simplă greşeală, ignoranţă, lipsă de informaţie sau prea mare credulitate? Un gânditor meditând la nenumăraţii martiri, la chinurile şi moartea suferită, trăgea următoarea concluzie: Martirii sunt oameni fericiţi. Dar nu sunt fericiţi pentru că au devenit martiri, ci au putut deveni martiri pentru că au fost oameni fericiţi. Într-adevăr, un om acru, lipsit de vitalitate, nefericit, nu prea e capabil de sacrificiu sau moarte pentru ceva nobil...
Numărul mare al convertiţilor: în cartea “Convertiţii secolului 20” se poate citi o listă întreagă a personalităţilor (actori, filozofi, scriitori, avocaţi, medici, etc., peste 50 de persoane) care s-au convertit. Iată câteva nume: Edith Stein- filozof, Max Jacob-astrolog, poet, pictor, Charles Nicolle-premiul Nobel în Medicină, Takashi Nagai-medic în Nagasaki, Thomas Merton-poet, gânditor, Jacques şi Raissa Maritain-ganditor, filozof, Alexis Carrel-medic convertit în Lourdes, Kenyon Reynolds-magnat în lumea petrolului, Max Jordan-regele reporterilor, Eve Lavalliere-prinţesa teatrului francez, Fulton Oursler-detectiv, Henri Bergson-filozof, Clara Sheridan-verişoara lui Churchill, Gabriel Marcel-filozof, Sigrid Undset-premiul Nobel pentru Literatură, prinţul Vladimir Ghika, Hugo Ball, discipolul lui Nietzsche, şi alţii…
Ce sau cine i-a determinat pe aceşti oameni să se convertească, să îşi schimbe direcţia gândirii, acţionării?
Ultimul argument, pentru mine pesonal, este unul dintre cele mai puternice; totodată, mă ajută să fac trecerea la următorul capitol, în care vom vorbi depre biserică. Argumentul pe care doresc să îl subliniez este existenţa şi activitatea sataniştilor. Dacă nu ar exista Dumnezeu, existenţa satanismului ar fi un non-sens. Este inimaginabil câtă cruzime, lipsă de respect şi morală, inumanitate şi degradare se ascunde în spatele acestor secte satanice, câţi bani cheltuiţi pe materiale denigratoare şi hulitoare de Dumnezeu. Ce sens ar avea toate acestea, dacă nu ar exista Dumnezeu?
Tot existenţa sataniştilor este una dintre cele mai plauzibile argumente ale existenţei lui Dumnezeu şi a prezenţei lui Cristos în Sfânta Euharistie. De ce ar fura, conserva şi huli sataniştii o simplă ostie cu gust de napolitană dacă nu ar crede şi ei că Isus, Dumnezeu este prezent în ea? Ba mai mult, am impresia că de multe ori, credinţa lor în prezenţa euharistică a lui Cristos este mai puternică ca şi a celor care, poate se împărtăşesc zilnic din ea...
Pr. Ioan Roman
|
|
|
|
|
