Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Cateheza online - Initierea crestina catolica
2. De ce „Biserica Catolică”?
Foarte bună întrebare, şi pe bună dreptate. Trăim într-o societate în care există sute de biserici, şi fiecare reprezentant al ei se bate cu pumnul în piept, zicând că biserica lui este cea adevărată. Numai în Statele Unite, de exemplu, există peste două sute de biserici şi secte (cred că şi mai multe). Şi cum oamenii, credincioşii, nu prea ştiu ce să spună atunci când se află faţă în faţă cu această realitate, zic, din toată inima şi cu toată convingerea că în fond şi la urma urmei, există numai un singur Dumnezeu. Bisericile au fost făcute de oameni. Dar Dumnezeu este unul, şi în oricare biserică te duci, tot la El te rogi.
Şi totuşi: în anul 107 d. Cr., episcopul Antiohiei, Ignaţiu, cunoscut şi sub numele de Teoforos (purtător de Dumnezeu) a fost condamnat la moarte şi trebuia să fie transportat la Roma, pe mare, pentru a fi dat pradă fiarelor sălbatice (cum era obiceiul atunci), împreună cu alţi creştini. Vina lui era faptul de a fi creştin; şi mai grav: episcop. În drum spre Roma, oraşul execuţiei, a scris 7 scrisori către credincioşii bisericilor locale pe care le-a întâlnit în drum: Efesenilor, Magnesienilor, Trallienilor şi Romanilor, Filadelfienilor, Smirnenilor şi, ultima scrisoare, Sfântului Policarp, episcop de Smirna. Aceste scrisori pot fi citite şi astăzi. Au o valoare inestimabilă, atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere religios. Ei bine, în scrisoarea către smirneni, este folosit pentru prima dată termenul de „catolic” (în greacă katholike, adică universal) în legătură cu Biserica lui Cristos. Adică, spune Sf. Ignaţiu, Biserica lui Cristos este biserica catolică (Smirn. VIII, 2) în frunte cu Biserica Romei (Romani, III, l). El mai spune: „Acolo unde este episcopul, acolo trebuie să fie şi credincioşii, după cum acolo unde este Cristos, acolo este şi Biserica catolică.” Toţi credincioşii trebuie să rămână membrii unui corp, pietre ale aceluiaşi edificiu, tovarăşi ai aceluiaşi drum, voci unisone ale aceluiaşi corp. În centrul acestei unităţi a Bisericii stă ierarhia, adică episcopul, prezbiterii şi diaconii (prezbiter în greacă înseamnă bătrân; dar este şi termenul vechi folosit pentru preoţi). „Precum... Domnul fără de Tatăl... nimic nu a făcut, nici prin Sine însuşi, nici prin Apostoli, aşa nici voi fără episcopi şi presbiteri, să nu faceţi ceva...” (Magn. VV, l). Cap invizibil al Bisericii este Dumnezeu; cap vizibil al comunităţilor creştine din toată lumea este Biserica Romei, care peste tot stă în fruntea carităţii…
Daţi-mi voie să mai citez câţiva Sfinţi Părinţi, pe care îi respect foarte mult. Primul citat este din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu s-a lepădat Petru de trei ori?( Matei 26, 69-74). Nu cu jurământ, a treia oară? Nu s-a temut el de cuvintele unei slujnice de rând? Şi ce s-a întâmplat? A avut nevoie de mulţi ani pentru pocăinţă? Deloc, ci în aceeaşi noapte a şi alunecat şi s-a şi ridicat; a primit şi lovitura, şi a primit şi leacul; s-a şi îmbolnăvit, şi s-a şi vindecat! Cum? În ce chip? Plângând şi tânguindu-se. Dar, mai bine spus, nu plângând ca să plângă, ci cu multă râvnă şi mare zdrobire de inimă. De aceea şi evanghelistul n-a spus atât: “a plâns”, ci: “a plâns cu amar”( Matei 26, 75), nici un cuvânt nu poate înfăţişa cât de mare a fost puterea lacrimilor lui; dar o arată lămurit deznodământul lucrurilor. Mare, într-adevăr, a fost căderea lui Petru, că lepădarea de Hristos este un păcat fără asemănare; totuşi, după un păcat atât de mare, Hristos 1-a pus din nou în cinstea de mai-înainte şi i-a încredinţat conducerea Bisericii Catolice (katholike - universal). Şi, ceea ce-i mai mult decât orice, este că Petru ne-a arătat că are pentru Stăpân o dragoste mai mare decât toţi apostolii: “Petre, îl întreabă Domnul, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” - Ioan 21, 15 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 5, Despre Pocăinţă,).
Al doile pasaj este din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul (sec. 6-7 d. Cr.): "Cu cât nu mai mult în cazul clerului şi al Bisericii Romanilor, care din vechime pâna acum, dintre toate Bisericile care sunt sub soare, e întâi-stătătoare peste toate? Primind aceasta bineînţeles în mod canonic, atât de la sinoade şi de la Apostoli, cât şi de la principele acestora din urmă [adica de la Petru, principele Apostolilor], şi fiind numărată împreună cu ei, ea nu este supusă niciunor scrieri ori decrete ale documentelor sinodale, datorită eminenţei pontificatului ei, cu toate că în toate acestea toţi sunt în mod egal supuşi ei în conformitate cu legea preoţească" -în J. B. Mansi, Amplissima Collectio Conciliorum, vol. 10, 677-678.
"Dacă Scaunul Roman recunoaşte că Phyrus nu este numai un pierdut ci şi un eretic, este cu siguranţă evident că oricine anatemiseşte (excomunică) pe aceia care l-au respins pe Phyrus anatemiseşte Scaunul Romei, adică, anatemiseste Biserica Catolică (în greacă katholike - universal). Nici nu mai este nevoie să adaug că astfel se excomunică de asemenea pe sine însuşi, dacă este cu adevărat în comuniune cu Scaunul Roman şi Biserica Catolică a lui Dumnezeu... Fie ca el să se grăbească înainte de toate să satisfacă Scaunul Roman, pentru că dacă acesta este satisfăcut, toţi vor fi de acord să-l numească cuvios şi ortodox [drept-credincios]. Pentru că vorbeşte în vânt acela care crede că poate să convingă sau să prindă în capcană o persoană ca mine, dar nu mulţumeşte şi imploră pe preafericitul Papa al Prea Sfintei Biserici Romane, adică Scaunul Apostolic (al Romei), care a primit şi posedă, în toate şi pentru toate, de la Însuşi Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu şi de la toate Sfintele Sinoade ale Bisericilor din întreaga lume în sfintele canoane şi definiţii, stapânire, autoritate şi putere de a lega si dezlega. Cu acesta [Scaunul Apostolic al Romei], Cuvântul, aşezat în capul puterilor cereşti, leagă şi dezleagă în ceruri." (Sf. Maxim Marturisitorul, Scrisoare catre Petru, în Mansi 10, 692.).
Nu cred că veţi citi aceste texte în cărţi de altă confesiune, pentru că sunt cam deranjante. Dar ele există şi nu pot fi nici ascunse, nici negate. Dar trebuie redescoperite, menţinute în toată frumuseţea şi adevărul lor, trebuie citite; studiindu-le, veţi descoperi foarte multe lucruri frumoase, veţi ajunge să dedicaţi ore în şir studiului şi aprofundării Bibliei şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Revenind la termenul de catolic, foarte interesant mai este şi faptul că textul crezului cunoscut şi recitat de toţi creştinii în cadrul celebrărilor liturgice, denumit şi crezul niceano-constantinopolitan (adoptat cu ocazia a două sinoade ecumenice, în Niceea - 325 şi Constantinopol - 381), se vorbeşte despre una, sfântă, catolică şi apostolică biserică. Nu despre alte biserici, ci despre aceasta. Am mai auzit acuza conform căreia romano-catolicii au „furat” termenul de catolic, însuşindu-l pe nedrept. Este oare furat? Cred că este cazul de a clarifica şi problema riturilor bisericii.
Rit înseamnă rânduială, practică, ceremonie religioasă conform DEX (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române). Şi în cadrul Bisericii Catolice există mai multe rituri. Credincioşii din zona noastră aud vorbindu-se despre romano catolici şi greco catolici. Adică vorbim despre ritul latin şi ritul bizantin. Dar mai există, de exemplu, Biserica Maronită Catolică (denumirea oficială: Unica Biserică Dreptcredincioasă (ortodoxă) Catolică-Caldee Maronită a Melkiţilor, singura Biserică Orientală care a rămas în comuniune cu Biserica Catolică, la marea schismă de la 1054), în Liban; există Biserica catolică siro-malancară, siro-malabară, etiopeană, caldeeană, armeană, coptă şi altele. Adică aceşti credincioşi de rituri diferite sunt mărturisitori ai acelelaşi credinţe dar cu rituri, obiceiuri, tradiţii diferite. Romano-catolicismul se referă la ritul latin al Bisericii din Roma; şi chiar dacă este ritul „specific” catolic (cel puţin aşa îl cunoaştem noi pentru că este mai numeros), totuşi nu trebuie văzut ca şi o biserică de sine stătătoare, cum de altfel nu a fost niciodată în decursul istoriei.
Termenului de catolic i se mai asociază şi alte „caracteristici” cum ar fi cruciadele, inchiziţia, templierii şi graalul, implicarea în politică, ascunderea adevărului în bibliteca secretă a Vaticanului, propaganda vicleană, erezia (învăţătura greşită) etc. Ce pot spune este că nu-i greu să dai cu piatra în cineva. Şi ce este mai adevărat, este faptul că Biserica Catolică nu alcătuieşte comuniunea sfinţilor şi a îngerilor pe pământ, din păcate. Cum de altfel nicio biserică sau sectă. Mint cu neruşinare acele biserici, bisericuţe şi secte care se prezintă ca fiind societatea oamenilor perfecţi şi sfinţi. Toate pădurile au uscăturile lor. Şi uscătură sunt şi eu, sunteţi şi Dumneavoastră, îmi cer scuze că o spun aşa, direct, pentru că avem şi aveţi păcate, vicii, obiceiuri rele. Dar avem şi ceva în comun: căutarea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei. De fapt acesta este scopul nostru. Şi această căutare face să fie biserica ceea ce a fost şi este. Dacă Dumneavoastră vreţi să deveniţi un om îndumnezeit, veţi aduce un beneficiu şi o bucurie bisericii. Dacă nu, veţi fi una dintre persoanele care au pătat-o şi o pătează în continuare. Dar biserica este şi sfântă datorită acelora care s-au mântuit, care se bucură în veşnicie de vederea feţei lui Dumnezeu, adică şi-au atins scopul, şi care se roagă pentru noi, ca să devenim, la sfârşit, o singură familie, familia lui Dumnezeu.
Şi la sfârşitul acestui capitol mai trebuie clarificat un lucru: nu eu, nici Dumneavoastră şi nici altul nu vă poate spune cine nu s-a mântuit (cum mi-a zis cineva, că dacă nu trec la religia lui, voi ajunge în iad). Nu vreau să confund scaunul pe care stau eu sau altul cu scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Dar sunt persoane despre care Biserica afirmă că s-au mântuit: aceştia sunt sfinţii, prietenii noştri canonizaţi, adică trecuţi în rândul sfinţilor. Există semne că aceşti s-au mântuit şi că se roagă cu noi şi pentru noi.
Pr. Ioan Roman |
|
|
|
|
