Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Celebrarea euharistică să devină adoraţie
Mesajul cardinalului Mauro Piacenza pentru Joia Sfântă 2011
Este pentru mine motiv de bucurie profundă să mă adreseze preoţilor în ziua de Joia Sfântă. Zi minunată, în care, prin plan de care nu se poate face abstracţie al Providenţei divine, Domnul nostru a instituit împreună Sacramentul sfintei Preoţii şi pe cel al Preasfintei Euharistii. O astfel de instituire unită cere inseparabilitatea lor absolută: acolo unde este Preoţia catolică, acolo există Euharistie valabilă, şi acolo unde există Euharistia, celebrată şi adorată, înfloresc vocaţiile la preoţie.
Apoi, Euharistia şi Preoţia, împreună, generează Biserica, în care şi de către care, la rândul lor, sunt celebrate în acea reciprocitate misterioasă şi radicală, care face Trupul - Biserica - inseparabil de gesturile sale, Sacramentele.
Să intrăm în marele Mister al Joii Sfinte, dispunând inima la ascultarea acelei porunci suave a Domnului: "Faceţi aceasta în amintirea mea". De două mii de ani, toată Biserica, şi în ea îndeosebi preoţii, primeşte porunca Domnului, recunoscând în ea descrierea continuă a propriei istorii şi, mai ales, a propriei identităţi.
Biserica este acel "a face aceasta în amintirea lui"; Biserica se identifică cu ascultarea faţă de porunca Domnului şi cu celebrarea Euharistiei, pe care ea o vede născându-se în sânul ei şi de care, totuşi, depinde totalmente.
Sfinţenia şi centralitatea Misterului Euharistic fac şi mai stridente cuvintele evanghelice în care, chiar în momentul în care Isus consuma Ultima Cină împreună cu discipolii săi, se vorbeşte despre o trădare; despre cea mai mare trădare din istorie: aceea a lui Iuda! "Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut".
Trădarea se consumă printr-o dramatică eroare de evaluare, în care se manifesta neînţelegerea totală, din partea trădătorului, a identităţii şi a adevărului Domnului: "Ce vreţi să-mi daţi ca să-l dau pe mâna voastră?". Această întrebare, este repetată şi astăzi în fiecare trădare a Domnului, în fiecare gest al oamenilor, care-l schimbă pe Dumnezeu cu ceea ce nu este Dumnezeu; în orice profanare, lipsă de respect şi banalizare a Preasfintei Euharistii! "Ce vreţi să-mi daţi ca să-l dau pe mâna voastră?".
Ori de câte ori Euharistia nu este ţinută în consideraţia corectă, ori de câte ori Ei nu îi este dat locul său în Biserică, adică locul principal, ori de câte ori adoraţia datorată Euharistiei nu este înţeleasă, sau la ea nu sunt introduşi şi educaţi credincioşii, riscăm să vedem rostite, încă o dată, cuvintele trădătorului: "Ce vreţi să-mi daţi ca să-l dau pe mâna voastră?".
Dacă trădarea este întotdeauna un act personal, de care răspunde personal cel care o săvârşeşte, ne lasă uluiţi ceea ce citim la evanghelistul Matei, care relatează că Cei Doisprezece, "întristaţi peste măsură, ei au început să-i spună unul după altul: "Nu cumva sunt eu, Doamne?"".
În faţa profeţiei sigure a Învăţătorului: "Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda", nici unul din cei Doisprezece nu se simte la adăpost, ci - afirmă textul - "au început să-i spună unul după altul".
Adevărata credinţă nu poate fi separată niciodată de umilinţa autentică şi profundă. O umilinţă cu atât mai profundă cu cât recunoaşte mai mult că orice licărire de fidelitate faţă de Dumnezeu se naşte din harul său şi este alimentată, susţinută şi hrănită, în mod inevitabil, de Preasfânta Euharistie.
Discipolul, chiar şi cel chemat la responsabilitatea teribilă şi sublimă a Preoţiei, adică de a consacra Trupul şi Sângele Domnului şi de a-i ierta pe fraţi de păcatele lor, se recunoaşte încontinuu că are nevoie de Milostivirea Domnului şi de sprijinul de care nu se poate face abstracţie al harului său. De aceea, discipolul este chemat să reînnoiască încontinuu propriul "da", să se simtă parte din acel Trup, Biserica, ea care de două mii de ani îndeplineşte gesturile Capului său, Cristos, şi, în ele şi prin ele, oferă omenirii Mântuirea pe care El ne-a câştigat-o.
Rugăciunea pentru sfinţirea preoţilor este cât se poate de utilă şi necesară în orice timp al Bisericii, pentru că lor le este încredinţată în mod misterios amintirea şi Prezenţa Celui Înviat prin Memorialul Preasfintei Jertfe a Liturghiei. Conştiinţa unei vocaţii aşa de înalte face profund recunoscător Poporul sfânt al lui Dumnezeu; recunoscător pentru darul preoţilor, recunoscător pentru darul Euharistiei, Prezenţă a Celui Înviat în mijlocul poporului său, şi recunoscător pentru darul vocaţiilor sacerdotale, pentru "da"-ul liber şi bucuros al celor care primesc chemarea divină.
Unitatea profundă dintre amintire şi prezenţă constituie fundamentul teologic de care nu se poate face abstracţie al adoraţiei euharistice. Dacă par de acum complet depăşite polemicile din deceniile trecute, care voiau o prevalenţă a celebrării asupra adoraţiei, totuşi, mai rămâne încă mult drum de făcut pentru pasul ulterior, fundamental pe care credinţa noastră ni-l cere şi circumstanţele îl cer.
Nu este suficientă recuperarea adoraţiei alături de celebrarea Euharistiei - care este şi ea ceva necesar şi lăudabil -, ci este necesar ca pentru toţi, fie preoţi, fie credincioşi laici, însăşi celebrarea euharistică să devină adoraţie.
Respectând distincţia dintre momentul de celebrare şi cel de adoraţie - care şi la nivel liturgic sunt reglementate de diferite texte -, apare clar că singurul mod pentru a evita ca adoraţia euharistică să se reducă la momente de spiritualitate subiectivă, expuse tuturor derivelor sentimentale posibile, este ca însăşi celebrarea euharistică comunitară, adică a Bisericii, să fie înţeleasă şi trăită drept cult de adoraţie adus lui Dumnezeu.
De altfel, ştim bine asta, celebrarea euharistică este cultul perfect, pentru că, în ea, Cristos însuşi îi aduce laudă Tatălui, şi preotul, care acţionează în Persoana lui Cristos Capul, este tras în acest act teandric de laudă, care îmbrăţişează, în virtutea lui communio sanctorum botezială, întregul Popor al lui Dumnezeu.
A celebra şi a adora Euharistia nu sunt deci două moduri distincte de a trăi "cultul euharistic", ci trebuie, în mod progresiv şi autentic, în mod tendenţial să coincidă. Se celebrează Euharistia, adorând-o, şi se adoră, celebrând-o!
Îndepărtând, în felul acesta, de la însăşi celebrarea sau adoraţia, orice atitudine care poate chiar şi numai să apară ca antropocentrică: una care în loc să-l pună pe Dumnezeu în centru, îl pune pe om.
Un astfel de preţios drum de unitate teologică şi spirituală între celebrare şi adoraţie a Preasfintei Euharistii, cere înmulţirea, precum şi înflorirea, în orice loc, a unor adevărate "Cenacole de rugăciune", în care să fim educaţi de Cristos însuşi la raportul cu El şi, de aceea, la ascultarea Cuvântului său şi a voinţei sale, şi mai ales atunci când ea ne cere să-l urmăm în radicalitatea lui apostolica vivendi forma, în radicalitatea formei de a trăi a Apostolilor.
Să intrăm astfel în timpul cel mai sfânt din întregul an liturgic, mulţumind Sfintei Maici Biserici, care în pedagogia ei preaduioasă şi eficace, ne conduce în fiecare an la retrăirea Misterelor credinţei noastre. Mistere care, în fiecare celebrare euharistică, se reînnoiesc, re-prezentate Poporului drept cale autentică şi unică de mântuire. Să stăm la masă cu Isus în Joia Sfântă şi să adorăm Prezenţa sa divină; să urcăm cu El pe Calvar, unindu-ne la perfecţiunea oferirii sale, imitând disponibilitatea la sacrificiu trăită de El: "Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau" (Is 50,5); să aşteptăm cu credinţa Mariei, în tăcerea din Sâmbăta Sfântă şi, cu Maria, să tresăltăm de bucurie, duminică, în bucuria Celui Înviat, care a învins moartea şi păcatul pentru totdeauna!
Tocmai de evenimentul Învierii, adică de depăşirea limitelor spaţio-temporale ale Cuvântului Întrupat, depinde posibilitatea însăşi a Prezenţei sale reale în Euharistie: Cel care este prezent în Preasfânta Euharistie, celebrată şi adorată, este exact Cel Înviat! Nu numai Cuvântul întrupat, ci Cuvântul întrupat, mort şi înviat.
Aşadar, celebrând şi adorând Euharistia, noi îl celebrăm şi îl adorăm pe Cel Înviat! Putem spune, cu ochii credinţei, că noi îl vedem pe Cristos Înviat şi că El ne atrage la sine, până acolo încât ne implică în intimitatea vieţii sale divine trinitare, prin Sfânta Împărtăşanie.
Să implorăm de la Milostivirea divină ca, în viaţa noastră, nimic, niciodată, pentru nici un motiv să nu poată fi comparat cu măreţia şi sublimitatea Euharistiei şi să cerem Sfintei Fecioare Maria, care l-a primit în sânul pe Cuvântul făcut trup şi care, cea dintâi, aşa cum sugerează tradiţia orientală, l-a văzut pe Fiul Înviat, să ne susţină şi să ne însoţească, pentru ca existenţa noastră pământească să fie în întregime euharistică şi cristificată; mai mult, cristificată pentru că este euharistică şi euharistică pentru că este cristificată.
(După Zenit, 20 aprilie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe ercis.ro |
|
|
|
|
