Articole - Calvaria - Satu Mare
|
Cred in Dumnezeu I - materialul predicilor catehetice din Postul Mare
Apologie
Acest material doreşte să fie un ajutor pentru credincioşii de toate vârstele în cunoaşterea mai profundă a credinţei şi în mărturisirea ei.
Ne întâlnim cu oameni de toate felurile, care împărtăşesc diferite convingeri. Unul e ateu (numărul ateilor va creşte în viitorul apropiat), celălalt creştin doar în matricolă, un al treilea e martorul lui Iehova, al patrulea e baptist sau penticostal sau credincios în felul lui, celălalt a văzut un documentar ce l-a bulversat şi caută un răspuns... ce argumente aduc eu în apărarea credinţei mele, dacă se ajunge la o discuţie pe temă religioasă?
Să nu mai vorbim despre faptul că sectele îşi pregătesc foarte bine credincioşii, cel puţin în ceea ce priveşte doctrina proprie, pentru că de cele mai multe ori cunoştinţele lor sunt mediocre şi în cazul în care nu ştiu să răspundă la câte-o întrebare, conduc discuţia pe terenul lor, unde se simt în siguranţă ca după aceea să devină din nou agresivi şi plini de argumente, chiar dacă acestea se repetă ca un refren, pentru că le-au mai spus de câteva ori...
Acest material deci se vrea un ajutor în diferitele discuţii cu diferiţi oameni, se vrea un ajutor în aprofundarea credinţei personale şi doreşte să fie o punte de legătură între ştiinţă, raţiune şi spiritualitate, trei domenii care se completează şi se ajută reciproc.
Introducere
Printre cele mai importante atribuţii ale creştinului, este mărturisirea şi apărarea propriei credinţe sau, folosind termeni de specialitate, apologia credinţei (apologia gr. = a apăra, de aici apologetica, ramură a teologiei care are ca scop apărarea credinţei). Această îndatorire îşi are rădăcina în porunca misiunii (Mt 28,19-20: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului Amin”), e întărită de apostolii care au propovăduit şi apărat credinţa şi continuă prin munca primilor teologi şi părinţi ai Bisericii (sec. 2-3), care, pentru a înfrunta gnosticismul (sincretism religios antic) şi ereziile (învăţături greşite, eronate) timpului, s-au dedicat alcătuirii unor lucrări de apărare a credinţei creştine, ba unii chiar au murit ca martiri apărându-şi credinţa. Misiunea Bisericii de a-l propovădui pe Cristos este eternă, prin urmare, apărarea credinţei este şi ea, implicit, o îndatorire care nu cunoaşte limita timpului şi este misiunea pe care a primit-o prin botez fiecare creştin în parte.
În următoarele rânduri aş aminti câteva scrieri apologetice timpurii, care s-au născut imediat după scrierile sfinte (ale Noului Testament), şi care, la timpul lor, au fost de o importanţă covârşitoare, însemnătatea lor fiind accentuată şi astăzi de marii teologi: Scrisoarea către Diognet (sfârşitul sec. 2, începutul sec. 3, autorul este necunoscut); Apologia lui Quadratus (scrisă în anul 125, dar din care ne-au rămas doar câteva rânduri în Istoria Bisericii scrisă de episcopul Eusebiu); Apologia lui Aristide, Apologia lui Ariston de Pella (din cele două lucrări ştim doar din alte cărţi, pentru că acestea nu au supravieţuit istoriei); dar fără îndoială, cele mai cunoscute apologii sunt cele ale Sfântului Iustin (+ 165).
Prima apologie iustiniană a fost scrisă probabil între anii 155-156 şi i-a fost trimisă împăratului Antoninus Pius. În prima parte a lucrării sale, Sf. Iustin încearcă să dovedească falsitatea acuzelor aduse creştinismului, în baza cărora creştinii erau prigoniţi, chinuiţi şi mai apoi ucişi. În următoarele capitole (cap. 13-53), Sf. Iustin face cunoscută împăratului doctrina creştină, scoţând în evidenţă firea divină a lui Isus Cristos. Dezminte şi respinge acele teorii gnostice şi păgâne conform cărora la baza creştinismului (se referă în special la zămislirea şi naşterea lui Isus din Fecioară) s-ar afla aceleaşi mituri din care s-au născut şi celelalte religii păgâne. În capitolele următoare Iustin vorbeşte despre liturghia creştină, despre botez (cap 61) şi euharistie (cap 65-67).
A doua apologie i-a fost scrisă împăratului Marcus Aurelius, între anii 164-165. Nu e o lucrare atât de amplă ca şi prima, dar e foarte înteresantă şi prezintă greutăţile cu care se confrunta creştinismul timpuriu.
Totuşi cea mai voluminoasă scriere a Sfântului Iustin este Dialogul cu iudeul Tryfon, scrisă în anul 160, şi care descrie polemica existentă între iudaism şi creştinism.
Au mai scris lucrări apologetice: Tatian (120-172), Athenagora (Apologia, scrisă între anii 177-180), Sf. Meliton, Sf. Teofil al Antiohiei (a scris o lucrare vastă intitulată Către Autolic, la sfârşitul anilor 170), Hegesip, Hipolit, Tertulian şi nu în ultimul rând, Sfântul Irineu, episcop de Lyon, care a scris cinci cărţi contra propagatorilor ereziilor contemporane.
Un loc important în literatura creştină antică îl au Actele Martirice (copii ale proceselor verbale de judecată, obţinute de creştini - cu greutate - de la tribunalele romane; aceste procese acuzau şi trimiteau la moarte zeci de creştini în primele patru secole. Chiar dacă multe dintre aceste acte au fost distruse în timpul persecuţiei împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Galeriu (293-311), care au ordonat distrugerea arhivelor creştine între anii 303-305), unele ne-au rămas moştenire de-a lungul secolelor şi sunt lecturi extraordinar de interesante. Aceste acte martirice nu sunt lucrări apologetice în sensul strict al cuvântului dar ele constituie baza înţelegerii, acceptării şi promovării cultului sfinţilor.
Citind lista autorilor şi lucrărilor menţionate mai sus, care nu este deloc desăvârşită, ne putem da seama de voluminozitatea aceastei literaturi. Şi este revoltător, strigător la cer faptul că unele scrieri moderne, contemporane (ca să amintesc numai Codul lui Da Vinci sau cărţile care vorbesc despre yoga şi creştinism, literatura New Age) scornesc atâtea neadevăruri, minciuni şi teorii cu privire la învăţătura creştină, care otrăvesc credinţa şi intelectul creştinilor dar nu fac referire la aceste scrieri vitale pentru creştini. Şi mai rău este faptul că foarte mulţi credincioşi sunt la zi cu literatura anticreştină dar prea puţin se ocupă cu studierea acelei literaturi care le întăreşte credinţa.
Acest material doreşte să fie un ajutor pentru toţi aceia care au nelămuriri în legătură cu credinţa, cu anumite dogme sau practici; să ajute la formularea unor răspunsuri atunci când se ivesc întrebări provocatoare, interesante; să-şi întărească credinţa şi să aibă argumente în mărturisirea acesteia.
Prima parte se ocupă cu argumentele despre existenţa lui Dumnezeu, fiind analizaţi atât filozofii păgâni cât şi cei creştini, şi vrea să ajute la formularea corectă a răspunsului la întrebarea: Există oare Dumnezeu?...
1. Despre existenţa lui Dumnezeu
Cum să demonstreze un creştin, cu argumente cât de cât raţionale, să le numim filozofice, existenţa lui Dumnezeu în faţa acelora care se declară atei (ateu gr: a = fără; theos = Dumnezeu; ateu = fără Dumnezeu)? Sunt multe persoane (chiar dacă noi nu prea cunoaştem atei convinşi) cu care nu se poate vorbi depre argumentele Bisericii, magisteriului (învăţătura şi învăţătorii bisericii) sau ale creştinismului în general, pentru că refuză să accepte orice argument creştin (declarându-le născociri ale preoţilor) şi de aceea trebuie folosite argumente care s-au născut la lumina raţiunii pure, în mintea unor filozofi care nu au cunoscut nici iudaismul, nici creştinismul, cărora „nu le-a fost spălat creierul” de nicio învăţătură pro-Dumnezeu creştină sau iudaică.
1.1. Primele concepte despre sacru
Mircea Eliade, în lucrarea intitulată „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” – o carte de referinţă în ceea ce priveşte religiozitatea omului încă de la apariţia lui - dedică primul capitol comportamentelor magico-religioase ale paleantropilor (denumire taxonomică a omului fosil din pleistocenul mediu; omul din Neandertal – DEX). El afirmă: „dacă se pune problema religiozităţii sau a non-religiozităţii oamenilor preistorici, susţinătorilor non-religiozităţii le revine sarcina să aducă dovezi în sprijinul ipotezei lor” (vol.1, pag. 3). „Documentele” care dovedesc religiozitatea omului preistoric sunt numeroase: gravuri şi picturi rupestre, pietre pictate, statuete în os şi în piatră, diverse obiecte găsite în morminte, etc. „Credinţa într-o supravieţuire post-mortem pare demonstrată, pentru cele mai vechi timpuri, prin utilizarea ocrului roşu, substituit natural al sângelui, deci un simbol al vieţii” (pag. 8). „Înhumări orientate spre răsărit, marcând intenţia de a lega soarta sufletului de traiectoria soarelui, deci speranţa unei re-naşteri, a unei post-existenţe într-o altă lume; anumite rituri funerare, indicate de podoabele-ofrande şi de resturile de ospăţuri” – toate acestea, şi multe altele, dovedesc credinţa omului preistoric în sacru şi în existenţa vieţii de după moarte.
"Cu cât cercetăm mai mult, cu atât ajungem la o singură concluzie finală: în această importantă problemă totul ni se prezintă ca şi când specia umană - iradiind dintr-un punct comun din care ea putea să apară, într-o epocă pe care ştiinţa e neputincioasă să o determine în mod precis - s-a găsit în posesia unui fond de adevăruri religioase şi morale, care conţineau elemente de cult, totul având rădăcina în însăşi natura omului, păstrându-se prin familie şi dezvoltându-se prin societate, născând, încetul cu încetul - după mentalităţile particulare ale fiecărei rase, conform dezvoltării intelectuale proprii şi după condiţiile specifice ale vieţii - aceste forme de suprafaţă variate, dar în fond identice, pe care le numim religii, religii de care pretutindeni şi de la început s-au legat mitologiile, superstiţiile şi magia, viciindu-le, deformându-le şi îndepărtându-le de obiectul lor”
"Luată în ansamblul ei omenirea este religioasă", afirmă L. de Grandmaison, care citează apoi cuvintele lui F. Bayron Jevons: "Niciodată nu a existat în istorie vreo epocă în care omul să fi trăit fără religie". Cei care au scris despre acest subiect, deşi din unghiuri diferite, cum ar fi cele adoptate de profesorul Tylor, Max Müller, Ratzel, de Quatrefages, Waitz, Peschel, sunt însă cu toţii de acord în a afirma că nu există rasă omenească, oricât de înapoiată ar fi ea, care să fie lipsită "de orice idee religioasă" (citate de Pr. Prof. Dr. Eugen Popa în Religia).
Este necesar, totuşi, să definim anumite comportamente religioase primordiale ale societăţii umane.
Naturismul: DEX – ul aduce următoarea definiţie: Curent literar-artistic sau atitudine caracterizate prin atenția acordată reflectării naturii (1), prin cultul pentru natură. ♦ Cult al naturii (1) sau al unor forțe personificate ale ei. – Din fr. naturisme. Adică, “observând elementele şi fenomenele naturii: focul, apa, fulgerul, trăsnetul, etc., omul primitiv a adus cult forţelor invizibile ascunse în ele” (Claudiu Dumea: Religii, biserici, secte, privite din perspectivă catolică – pag. 34).
Animismul: Formă primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite și în existența unor duhuri ale obiectelor (plante, ape etc.); spiritualizare, personificare a forțelor și a fenomenelor naturii. – Din fr. Animisme; credință primitivă potrivit căreia obiectele şi fenomenele naturii ar fi însuflețite; spiritualizare, personificare a forțelor și fenomenelor naturii. (DEX).
Din observarea unor categorii de fenomene: somn, leşin, moarte, extaz, delir, vedenie, omul preistoric a dedus existenţa sufletului: există ceva în om, sufletul, care poate acţiona independent de trup. Acesta este dinamic, purtător de forţă. La moarte, separându-se de trup, sufletul nu îşi pierde calităţile, forţa. De aici s-a născut cultul morţilor sau al strămoşilor. Aceştia, considera omul antic, pot veni în ajutorul familiei, al clanului, la vânătoare, pescuit sau în caz de război.
O astfel de religie se numeşte manism (din latinul manes provine cuvântul. La romanii din antichitate, manes erau morţii familiei sau ai clanului, consideraţi sacri). Elementul cel mai cunoscut al manismului este procesul de mumificare al strămoşilor.
Înţelegând conceptul manismului, putem înţelege uşor conceptul religios al zoomorfismului sau totemismul: oamenii atribuiau animalelor suflet caşi omului, precum şi caracteristici umane: capacitatea de a gândi, de a vorbi, sentimente, libertatea de a alege, etc. DEX: zoomorfismul este un cult primitiv care are la bază adorarea unor animale ca divinități. Totemul: 1. Animal, plantă sau, rar, obiect considerat de unele triburi primitive ca strămoș și protector al populației respective și venerat ca atare. 2. Imagine, reprezentată de obicei sculptural, a unui totem. 1. Simbol mitic reprezentat printr-un animal, printr-o plantă sau printr-un obiect, considerat, de unele triburi, ca strămoș protector, fiind venerat. 2) Imagine sculpturală a unui asemenea simbol.
De aici este un pas mic până la aflarea sensului termenului fetişism: Obiect considerat ca fiind înzestrat cu o forță magică, supranaturală, capabil să dea ajutor celui care îl posedă, îl poartă etc. Primii fetişi aveau legătură cu decedaţii: unghii, păr, fecale, etc., apoi s-au diversificat: cioca, nicovală, sau la egipteni, toiagul. “De fetiş este legată şi noţiunea de talisman sau amuletă. Singura deosebire este că forţa de care dispune amuleta sau talismanul este menită doar să aducă noroc sau să îndepărteze forţele malefice”. (Claudiu Dumea: Religii, biserici, secte, privite din perspectivă catolică – pag. 36).
Înţelegând fetişismul, înţelegem şi sensul cuvântului idol. “Prima formă de idol nu a fost statuia, ci o grămadă de pietre la marginea drumului. Fiecare trecător arunca fetişul său – o piatră – deasupra pietrelor aruncate de trecătorii dinaintea lui. Mormanul de pietre devenea simbolul unei divinităţi care concentra în ea toate forţele fetişilor puşi grămadă. În greceşte, grămadă de pietre se chema herma. De aici probabil vine numele zeului Hermes. Gestul “aducător de noroc” al aruncării de monede în fântâni arteziene sau în alte locuri, poate fi pus în legătură cu gestul primitivilor care a dus la apariţia idolilor” (Claudiu Dumea: Religii, biserici, secte, privite din perspectivă catolică – pag. 37).
Vom încheia această primă incursiune în terminologia religioasă definind şi termenul de magie. Conform definiţiei din DEX, magia este 1. complex de practici prin care se consideră posibilă acționarea asupra realității înconjurătoare cu ajutorul forțelor supranaturale; vrăjitorie. o ~ neagră = magie propriu-zisă care apelează la puterea demonilor; ~ albă = arta de a produce fenomene naturale care par miraculoase. 2. (fig.) putere de atracție, de fascinare; farmec, seducție. (< fr. magie, lat. magia). De fapt magia încearcă să pună în slujba omului forţele care-l depăşesc şi nu doreşte ca omul să slujească acestor forţe. De aceea magia – cunoscută din timpuri străvechi – este de fapt un act antireligios extrem de dăunător, atât în păgânism cât şi în creştinism.
Pr. Ioan Roman
|
|
|
|
|
