Articole - Calvaria - Satu Mare
|
Cred in Dumnezeu V - materialul predicilor catehetice din Postul Mare
1.5.2. Argumentele aduse de IPS Ioan Ploscaru în lucrarea Urmele lui Dumnezeu
La Dumnezeu ajunge numai mintea, cu ajutorul harului divin! Dumnezeu faţă de natură este cauză, faţă de minte adevăr şi faţă de voinţă este Binele suprem! Atâta frumuseţe a risipit Dumnezeu în opera sa, încât natura a devenit criteriu pentru artă, de la atom până la astre. Marele critic francez Nic. Boileau, stabileşte ca normă a clasicismului: "Nu există frumos în afară de adevăr şi natură!" Varietatea care delectează spiritul şi dă minţii un grăitor material de meditaţie, prin multiplele manifestări ale vieţii, dovedeşte existenţa Creatorului, înţelepciunea şi puterea Sa.
Fulgii de zăpadă care dau acel spectacol feeric de iarnă sunt formaţi din peste 2.000 de varietăţi geometrice hexagonale, în şase colţuri. Cine a dat această formă geometrică miliardelor de fulgi, care, întocmai ca frunzele unei păduri, nu se aseamănă unul cu altul? Această varietate dă frumuseţea naturii care ne înconjoară. Dacă toate ar fi uniforme (regnul vegetal, animal şi mineral) am putea deduce o sistematizare naturală, dar tocmai excepţiile indică o finalitate, adică un scop. Spre exemplu, dăm mai jos două cazuri de excepţii de la regulă, care trebuie să uimească pe orice om de bună-credinţă.
Apa face o excepţie remarcabilă de la legile fizice, Se ştie că un corp cu cât se răceşte, devine mai dens, se solidifică şi deci devine mai greu. Singură apa face excepţie; ea are densitatea maximă (greutate maximă) nu la zero grade, ci la plus 4 grade Celsius. Astfel când apa îngheaţă ea devine mai uşoară decât în stare lichidă la +4 grade C, şi se ridică la suprafaţă, permiţând astfel supravieţuirea animalelor acvatice pe fundul apelor. Dacă apa nu ar face această excepţie, la frig, apele râurilor, îngheţând de la suprafaţă, ar cădea la fund, şi ar îngheţa toată apa, iar vieţuitoarele acvatice ar muri. Cine a făcut această excepţie? Trebuie să recunoaştem că numai o raţiune prevăzătoare şi atotputernică a făcut o deviere de la regulă pentru apă, încă înainte de a exista peştii.
Un alt caz: Sarea de bucătărie (NaCl) absolut necesară vieţii, este compusă din două elemente: natriu (Na+) şi clor (Cl-). Dacă aceste substanţe, fie natriu sau sodiu, fie clor, ar fi consumate separat, ele ar fi otrăvitoare. Din nou constatăm o inteligenţă supremă, atotputernică şi creatoare făcând în aşa fel combinaţia celor două elemente încât nu numai să nu fie nocive pentru viaţă, ci dimpotrivă să fie absolut necesare tuturor vieţuitoarelor!
Sunt multe exemple în natură din care reiese înţelepciunea lui Dumnezeu, dar noi le-am ales pe cele mai apropiate de viaţa omului. Putem spune cu Psalmistul: "Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele Lui; vestiţi între neamuri lucrurile Lui. Cântaţi-I şi-L lăudaţi pe El; spuneţi toate minunile Lui. Aduceţi-vă aminte de minunile Lui pe care le-a făcut!" (Ps. 104, 1, 5).
Faptul că natura îşi urmează singură mersul nu înseamnă că s-a creat de la sine. Când vedem un ceasornic, cu cât este de mai mare precizie şi de lungă funcţionare, cu atât mai mult îl admirăm pe cel ce l-a făcut. Dacă la tot momentul ar trebui învârtită o rotiţă, am socoti aceasta ca o imperfecţiune. Dumnezeu a creat natura ca să meargă şi să se "repare" singură. Înţelepciunea Creatorului se vede la fiecare pas în viaţa animalelor şi a plantelor.
Camuflajul unor animale, în special al celor acvatice. Omul are ştiinţă, raţiune, dar nu-şi poate modela propriul său corp. Coralierii şi spongierii sunt animale cu forme de plante, care au ramurile mişcate de curenţi marini; sunt unele animale care-şi schimbă culoarea, aşa este cameleonul, adaptându-se la mediu. În Insulele Filipine, doi ihtiologi de la Universitatea din California au descoperit un peşte din clasa Antenariilor, care reproduce perfect forma unui peştişor mic, exact ca peştii momeală, iar când vin alţi peşti la "momeală", îi pescuieşte el.
Fluturele Calligo are pictaţi pe aripi doi ochi de bufniţă. Când deschide aripile, răpitorul îi vede şi fuge îngrozit. Cine a făcut acest şiretlic? Lumina rece (lumina curată fără căldură) pe care omul a căutat-o în zadar până în prezent, au aflat-o licuricii, în special bondarii fulger din America de Nord şi gândacii luminători (cucujo) din America Centrală, pe care indienii îi folosesc la luminatul locuinţelor. Există omizi luminoase, furnici, termite, peşti, bacterii (de lemn putrezit) care emană lumină rece. Cum au ajuns la acest fenomen? Este o enigmă, sau este înţelepciunea Creatorului?!
Miros de putrefacţie răspândesc unele familii de plante, atrăgând astfel muştele şi gândacii. Mirosul este atât de puternic şi asemănător cu cel răspândit de un animal mort, încât muştele îşi depun ouăle în florile acestor plante şi în felul acesta se realizează polenizarea. În cea mai mare parte a timpului florile acestor plante au miros normal. Numai la anumite intervale îşi ridică temperatura în mod artificial până intră în putrefacţie. Ca să producă un anumit miros plantele ar trebui să cunoască mirosul original al cadavrelor pe care-l imită! (Ştiinţă şi tehnică, mai 1981). Putem vorbi aici de întâmplare?
Entomologii (savanţii care se ocupă cu studiul insectelor) cunosc mai multe specii de viespi care îşi depun ouăle pentru a fi clocite în corpul altor insecte, pe care nu le omoară, ci numai le paralizează pentru a ţine căldură ouălor lor. Aşa este viespea numită Rhysa persuasoria, care îşi depune ouăle în corpul altei viespi numită Syrex. Oul Rysei se dezvoltă în corpul acestei larve până ajunge la maturitate, apoi o devoră. Înainte de a-şi depune oul, Rysa face larvei Syrex o "injecţie", prin scoarţa de brad, sub care larva stă ascunsă, deci fără să o vadă. Care om ar putea administra o astfel de injecţie pe nevăzute şi cu astfel de precizie? (Ştiinţă şi Tehnică 1965).
Există unele insecte care nu au armă de apărare. Atunci se deghizează, iau culoarea şi forma precum şi comportamentul celor otrăvitoare. De exemplu Sesia apiforma imită albina; Trichura cerberus ia forma viespei; Thyridia confusa şi Dismorfia orise imită fluturii greţoşi. Asemenea homocromii şi homomorfii iau şi unii şerpi anodini, care imită culoarea şi forma şerpilor veninoşi, fiind astfel oarecum la adăpost de duşmani.
Tot aşa şi cu unele ciuperci. Oare prin "inteligenţa" lor se deghizează? Pasărea Leipova din Australia nu-şi cloceşte singură ouăle, ci îşi construieşte o "clocitoare, automată". Amestecă anumite specii de ierburi cu nămol din care îşi construieşte cuibul. Ierburile fermentează producând o căldură constantă şi permanentă (termostat-incubator) în care ouăle se clocesc singure. Cine a învăţat-o să-şi construiască acest incubator?
Edmond Brodie, profesor la Universitatea din New York, a observat că ariciul foloseşte ca armă de apărare veninul broaştei râioase. S-a constatat că întreg tegumentul amfibienilor conţine anumite cantităţi de venin (diferă de la specie la specie). Ariciul îşi freacă ţepii de trupul broaştei asigurându-şi astfel ţepi veninoşi. Omul ajunge mult mai târziu să-şi procure arme chimice, începând de la săgeţile otrăvite până la gazele toxice.
Karl von Frisch (n. 1886). I se atribuie Premiul Nobel în 1973, entomolog german, a descifrat limbajul albinelor. A observat că albinele cercetaş, când află un loc melifer, comunică celorlalte albine lucrătoare unde se află locul. Albina cercetaş face pe faguri un joc în formă de cifra opt, care indică unghiul faţă de soare, direcţia şi distanţa la care se află sursa de miere. După ce au memorizat coordonatele, albinele lucrătoare se duc singure şi află locul. Dr. Frisch a pus pe fiica sa să ascundă mierea, la care să ducă o albină marcată, care întorcându-se în stup va face jocul cifrei opt. Privind acest joc, el însuşi s-a dus şi a aflat mierea ascunsă, indicată de albină prin limbajul său mimetic. Cine a dat această inteligenţă albinei?
Ochii cu faţete ai albinelor sunt cu multă măiestrie construiţi: când albinele sunt mutate pentru păstorit, ies din stup, fac o tură de recunoaştere în jurul stupinei, fixându-i poziţia geografică, ca şi cum ar fotografia-o, la care se întorc apoi, negreşit, de la orice distanţă.
Peştii abisali trăiesc în mări la adâncimi până la 3-4.000 de metri, în întuneric total, sub presiuni greu de închipuit. Unii au pe cap un "bec" luminos pentru a detecta prada. Alţii au curent electric pentru a paraliza vietăţile cu care se hrănesc. Aceştia folosesc electricitatea cu sute de milioane de ani înainte ca Homo sapiens să o fi descoperit.
Plantele carnivore neputând asimila azotul prin rădăcini, îl extrag din organismele vii pe care le capturează. Există circa 450 de specii, fiecare cu altă viclenie. De exemplu, Otrăţelul de baltă (Utricularia vulgaris) îşi formează în apă, lângă rădăcini, un fel de burdufuri, pline cu aer, acoperite de cili (perişori) foarte sensibili. Îndată ce o insectă atinge cilii, căpăcelele burdufurilor se deschid, apa împinge insecta înăuntru, după care căpăcelul se închide, iar insecta urmează a fi mistuită.
Planta cu ulcele (Nepentes distilatoria) foloseşte cam acelaşi procedeu. Ulcelele sunt curse aeriene pentru insectele aflate în căutare de polen şi nectar, pe care le închid şi le asimilează.
Orhideele (Orphis scolopax, Orphis Iutea, Orphis speculum etc.) au un mod cu totul original de a-şi fecunda (poleniza) florile. Staminele şi pistilul lor imită perfect forma unor musculiţe femele. Primăvara când un soi de musculiţe ies din ou, mai întâi ies masculii, care au o perioadă de clocire mai scurtă. Cum florile acestor orhidee imită perfect femelele, masculii înşelaţi se aruncă asupra lor şi astfel polenizează floarea. Fără aceste insecte sus-numitele orhidee ar dispare într-un singur an. Oare ele au inventat acest vicleşug?
Corpurile vieţuitoarelor sunt printre cele mai minunate alcătuiri de ingeniozitate, ordine matematică şi înţelepciune. Ele sunt adevărate uzine de precizie, care pun în uimire pe omul de ştiinţă al zilelor noastre. Să luăm câteva exemple:
Celulele sunt unităţi elementare de organizare a materiei vii, aflate în relaţii de echilibru cu mediul înconjurător, cu capacitatea de autoreglare şi de adaptare la variaţiile din jur. Ele au capacitatea de autoreproducere şi dezvoltare, mai exact zis, sunt maşini chimice cu proprietăţi multiple. Toate vieţuitoarele au în componenţa lor celule vii. Conservarea şi multiplicarea celulelor se face într-o ordine matematică plină de înţelepciune. În corpul omenesc sunt câteva milioane de miliarde de celule, cele mai numeroase fiind globulele roşii sau hematiile. La un om adult se găsesc aproximativ o sută de miliarde. Hematiile trăiesc în medie o sută de zile.
Fiecare organ celular îşi are o funcţie precisă. Unde este ordine trebuie să fie o raţiune care a conceput-o şi i-a dat impulsul de existenţă. Vom arăta câteva exemple de funcţiuni ale organelor corpului omenesc.
Corpul omenesc. Dacă toate funcţiunile trupului ar fi înlocuite cu aparate, ar fi nevoie de uzine uriaşe, cu zeci de mii de muncitori, pentru a întreţine fiecare organ, să producă alimentele, să supravegheze, să dirijeze, să pompeze şi să dozeze secreţiile pentru întreţinerea complexului organism.
Chiar din punct de vedere material, Creatorul a folosit pentru corpul omenesc materiale foarte scumpe. Un chimist din Zurich (Elveţia) a calculat preţul substanţelor folosite în corpul omenesc şi a constatat că pentru a fi reprodus, ar fi necesar cam 15 milioane de franci elveţieni. Substanţele cele mai scumpe ar fi albuminele şi hormonii. (Lumea, 25.11.1976). Să analizăm, foarte sumar, câteva organe:
Ochiul este un aparat fotografic minune! Retina este o membrană care căptuşeşte fundul ochiului cu aproximativ 3.200.000 celule cu bastonaşe şi cam 45.000.000 celule cu conuri, neînchipuit de fine. Undele electromagnetice care impulsionează retina variază între 400-800 bilioane mişcări pe secundă. Celulele cu conuri şi cele cu bastonaşe sunt în legătură cu nervul optic care transmite imaginile la creier, ca un fir telegrafic, cu viteze greu de imaginat. Ochiului i s-au prevăzut apărători: pleoape, gene, sprâncene, lacrimi, care-l apără şi-l curăţă de praf.
Laringele o altă minune! În gâtul nostru descoperim un instrument muzical, pe care-l purtăm neîncetat cu noi. Acest instrument este foarte asemănător cu instrumentele pe care mult mai târziu le-a făcut omul. Cât este de mic laringele, încât poate fi pus în buzunarul vestei, cu un aspect atât de neînsemnat, el are înfăţişarea şi calităţile unui instrument universal de o construcţie şi eficacitate unică. Poate produce 170 de tonuri diferite, corespunzătoare cu 170 de coarde de pian sau 170 de poziţii la vioară. Are mai multe registre şi poate împrumuta tonul a cel puţin o duzină de instrumente diferite. Tot ce auzim: fluierături, ţipete, urlete, râsul, cântecul sunt produse în acest mic aparat. Dar cel mai important sunet este vorbirea: producerea vorbirii. Cât de minunată este această comunicare între oameni!
Este uimitor de precisă legătura dintre creier şi acest instrument, care se face cu o viteză greu de imaginat. Astfel se formează cuvintele şi frazele întocmite cu raţiune şi frumuseţe. Dacă urmărim o conferinţă cu zeci de date, şi raportat la fapte şi idei interesante, acestea toate sunt acţiunea rapidă a creierului asupra laringelui.
Creierul este centrala de comandă a corpului. Activitatea tuturor organelor stă în sarcina sistemului nervos care se centralizează la creier. Misterioasele celule nervoase din creier posedă o putere inexplicabilă. În medie sunt 10-15 miliarde de celule nervoase numai în scoarţa cerebrală, în restul creierului celulele nervoase sunt de domeniul fantasticului. S-a constatat că aceste celule au un consum foarte redus de energie, cel mult 100 de waţi. Pentru acelaşi număr de unităţi o maşină de dimensiuni greu de realizat ar consuma cel puţin 10 milioane de waţi. (Scânteia 25.1.1966).
Dar randamentul creierului? Potrivit Buletinului Medical englez "Therapeutic notes" memoria înregistrează anual 250.000 miliarde de date. Într-o viaţă de 70 de ani omul înmagazinează în memorie circa 15 miliarde de miliarde de informaţii. Specialiştii afirmă că un lucru odată înregistrat nu mai poate fi şters cu desăvârşire. Procedeul de construire al amintirilor este deocamdată un mister. (Lumea, aug. 1965)
Prof. dr. Constantin Arsenie chirurg neurolog de renume mondial, declară: "Ce ştim despre creier? Jumătate ştim, jumătate nu ştim, iar din ceea ce ştim sunt mai mult ipoteze decât certitudini. Pe măsură ce cunoaşterea înaintează se descoperă universuri nici măcar bănuite până acum".
Inima este o pompă, un motor atât de perfect încât pentru a o înlocui ar trebui o uzină mai complicată decât o rachetă cosmică. (Science et Vie, iulie 1970). Deşi cât un pumn (cca 250-300 g) acest muşchi este o pompă ce hrăneşte şi curăţă neîncetat şi cea mai mică din sutele de milioane de celule ale corpului. Ea pompează cantităţi enorme de sânge prin milioanele de ţevi şi ţevişoare, până la firul de păr. Inima este cel mai productiv motor din lume. Bate de 100.000 de ori pe zi, de aproape 40 milioane de ori pe an. Cu fiecare bătaie absoarbe 1/10 litri de sânge, iar pe an aproape 4 milioane de litri. Inima are prevăzute şi clipe de odihnă, după ce sângele este pompat spre marile vase de sânge (diastola). Câtă înţelepciune şi prevedere! Să fie întâmplătoare? Fiecare organ din corpul omenesc este o maşină minune; ficatul, plămânii, pancreasul, intestinele etc. care umplu de admiraţie pe oamenii de ştiinţă.
Dr. Nicolae Paulescu spunea: "Nu există un singur organ celular sau individual care să nu fie construit în vederea unei funcţiuni, pe care o va exercita mai târziu - căci nu există un fenomen vital, celular sau individual, care să nu se îndeplinească în vederea unui scop determinat". Revista Science et Vie, din februarie 1994 (nr. 917), scrie: "Secretele fascinante ale corpului şi creierului nostru sunt maşina cea mai fantastică din lume".
Să mai luăm câteva exemple din natură: Oxigenul întreţine viaţa, el este transportat în organism prin globulele roşii. S-au văzut oameni care au trăit 30-40 de zile fără hrană, dar nici o fiinţă vie nu ar putea trăi nici zece minute fără aer. Dacă s-ar retrage oxigenul numai pentru o oră din atmosfera pământului, orice viaţă ar pieri, toate fiinţele şi natura s-ar preface în pulbere. Totuşi cine se gândeşte la acest mare dar ce l-a dat Dumnezeu pentru a susţine viaţa? Firul omenesc de păr este mai rezistent decât plumbul, platina sau duraliminiu, singur oţelul îl poate concura. Cosiţa unei femei (în medie 200.000 de fire) poate susţine o greutate de 20 de tone.
"Cât sunt de minunate lucrurile Tale Doamne, căci toate cu înţelepciune le-ai făcut" (Ps. 103, 24).
"Barza din văzduh cunoaşte vremea când trebuie să plece. Turtureaua, rândunica şi sturzul nu-şi greşesc timpul când să se întoarcă. Numai poporul meu nu ţine seama de legile date de Domnul!" (Ieremia 8, 7)
Când cineva află o lege a naturii, cum ar fi gravitaţia lui Newton, sau rotaţia pământului a lui G. Galilei; dacă află un obiect preţios al cărui proprietar nu se prezintă, îi aparţine. Când cineva copiază un aparat, ori o lucrare de specialitate, dacă obţine permisiune sau citează autorul, este în dreptul lui să o facă. Însă când cineva copiază un secret de fabricaţie, o maşină pe care el singur nu o ştie construi, când îşi însuşeşte o lucrare de ştiinţă sau de artă şi îi neagă autorul, dând-o sub numele său, atunci devine plagiator sau falsificator.
În 1960 a apărut o nouă ştiinţă care se ocupă cu imitarea tehnică a organelor vietăţilor din natură, care este folosită apoi în domeniul tehnicii moderne. Această ştiinţă se numeşte BIONICA. Deşi aceasta a fost preconizată încă de Leonardo Da Vinci, care a studiat zborul păsărilor ca să-l aplice la o maşină de zburat, el nu a ajuns la rezultate palpabile.
Prin admiraţia ce o au oamenii de ştiinţă faţă de perfecţiunea şi ingeniozitatea organelor de simţ a vieţuitoarelor, indirect sunt siliţi să recunoască înţelepciunea lui Dumnezeu. Ştiinţa rămâne uimită de finele şi minunatele aparate ce le folosesc animalele iraţionale şi pe care omul încă nu le cunoaşte. Astfel, fluturele ochi de păun uimeşte pe savanţi, posedând antene, care funcţionează mai precis decât radarul construit de om. Floarea soarelui se roteşte permanent şi fără greşeală după soare, golind de apă celulele dinspre astru şi umplându-le treptat pe cele din partea opusă, turgescenţă. Savanţii se întreabă, cine ar putea construi un astfel de aparat, care ar fi extrem de util, urmărind automat un obiectiv luminos, o stea sau un obiect din spaţiu, ţinându-l permanent sub observaţie.
Peştii pentru noi par muţi, pentru că omul nu aude decât 11 game succesive de sunete; la restul le zice unde; şi nu vede decât o pătrime din razele de lumină ce există în spectrul solar. Însă cu aparate speciale de amplificare se pot detecta sunete cu frecvenţe foarte joase, de exemplu între 1-15 Hz, prin care peştii comunică între ei. Pe fundul mării se cercetează planctonul şi se află peşti luminoşi de toate formele şi de cele mai fantastice efecte luminoase; crabi transparenţi, vietăţi unicelulare etc.
În revista Magazin (11.XI.1978) citim: "Este interesant de subliniat că acest 'brevet al naturii' s-a dovedit a fi până acum superior celor create de om". Astfel, savanţii demonstrează că lumina produsă de animale (bioluminiscenţa), prin reacţii intracelulare proprii, prezintă cel mai ridicat randament energetic cunoscut: 98% din energia chimică se poate transforma în energie luminoasă.
Simţurile animalelor pun uimire pe om, aşa de exemplu: porumbeii călători care pot fi duşi la mari distanţe şi se întorc; păsările călătoare, precum şi albinele care află direcţia, ceea ce omul nu ar putea face fără busolă; potto, un mic animal care-şi împarte hrana cu familiarii săi. S-au făcut experienţe, dându-li-se un număr exact de banane la câţi indivizi erau. Căpetenia grupului a împărţit fiecăruia în mod egal. Când li s-au dat mai puţine banane, căpetenia le-a divizat şi a făcut părţi egale! Dacă un membru a fost îndepărtat, cei rămaşi au făcut mult timp, părţi egale din hrana lor.
Mangusta pitică, cu care zoologul Anna Rasa de la Institutul Max Plank a făcut numeroase experienţe. Această mangustă (Helgole Parvula) contrazice flagrant legile selecţiei naturale stabilite de Darwîn. Când una din congenerele sale este bolnavă, chiar dacă este de rang inferior, în stricta lor ierarhie de societate matriarhală, bolnava este invitată la toate mesele perechii căpetenie, ceea ce este de neînchipuit pentru un membru sănătos. De exemplu, o mangustă mascul, bolnav de rinichi, timp de o lună a fost invitat la masa şefilor până a murit. Căpetenia încetinea anume mersul activităţii, ca bolnavul să se poată odihni. Când nu mai putea mişca, era curăţit şi încălzit (Science et Vie, V.1977).
Exemplele ar putea umple cărţi întregi. Ochii compuşi ai multor insecte le dau posibilitatea să vadă fără unghi mort, toate părţile spaţiului, adică 360 de grade. Astfel, libelula, gândacul numit Clorophanus, înregistrează deplasarea ţintei, prin mutarea semnelor luminoase de pe o faţetă a ochiului pe alta. Ochiul albinei vede soarele şi când cerul este înnorat şi fotografiază locul unde trebuie să se întoarcă. Omul nu dispune de un astfel de aparat. Ochiul broaştei dispune de o celulă fotoelectrică specială încât vede numai obiectele mişcătoare. Îl va putea omul imita?
Masculul fluturelui de mătase şi al altor fluturi descoperă o femelă după miros, până la 11 km distanţă, selecţionând şi detectând substanţa numită bombicol, în proporţie de 1 g la 1 trilion de vagoane de lichid sau aer. Cum s-ar putea reproduce un astfel de aparat olfactiv? Peştii abisali produc descărcări electrice. Pot descoperi în apă toate corpurile care au altă conductibilitate. Ce detector ideal ar fi pentru cercetări şi vapoare submarine!
Omul, chiar când are modelul înaintea ochilor, nu-l poate copîa, deşi astăzi dispune nu numai de cunoştinţele şi experienţa proprie, ci este moştenitorul ştiinţei şi experienţei cumulate de toate generaţiile anterioare, transmise nouă de la începutul umanităţii. Deci, Autorul pe care omul încearcă să-l imite şi să-l copieze prin bionică îi este superior nu numai prin prioritate şi prin originalitate, ci şi prin inteligenţă.
Transformarea celulozei în proteine care se produce în aparatul digestiv al ierbivorelor interesează foarte mult pe om. Dacă ar putea face proteine din celuloză, carne din fân, ar fi un ajutor economic minunat! Colagenul a fost izolat de savantul israelitean Katschalski. Este vorba de o substanţă care contractă intestinele pisicii, atât de puternic încât cu această forţă s-ar putea ridica greutăţi de 1.000 de ori mai mari decât propria greutate. Cu acest colagen a reuşit să construiască un mic motor.
Liliacul foloseşte sonar pentru a emite sunete. Părintele Spallanzani, zoolog din Genova, încă din 1793 s-a ocupat de liliecii care zboară noaptea fără să se izbească de nimic. Întâi le-a astupat ochii, dar liliecii zburau şi prindeau prada ca înainte. Atunci le-a astupat urechile. Aşa a descoperit că liliacul emite sunete, care se întorc în formă de ecou, folosindu-se de un organ (sonar), ca şi alte animale, cum ar fi balenele - cetaceele şi delfinii. Sonarul este în parte copiat de om. Dar cu cât timp înainte l-au folosit liliecii şi cetaceele?
Şarpele urmăreşte şoarecele prin întuneric, nu cu ochii nici cu auzul. Când aceste organe sunt acoperite, el reuşeşte totuşi să vâneze. Reptila dispune de două orificii de o parte şi de alta a capului. Acestea sunt detectoare de raze infraroşii (raze de căldură). Orice corp care are o temperatură de peste minus 272 grade, este un corp cald. Cu ajutorul detectoarelor moderne s-au construit aparate care pot fotografia forma corpului, acum absent, sau ascuns privirii, tot aşa se pot fotografia trupe ascunse în pădure. Orientarea broaştelor ţestoase este un fenomen tulburător. Astfel, broasca ţestoasă din Brazilia face 1600 km până la Insulele Asuncion (de numai 8 km pătraţi) unde îşi depune ouăle. Ce aparat precis ar fi pentru navigaţie.
Pitulicea un astronom perfect. Profesorul Sauer din Bremen a făcut o celebră experienţă cu pitulicea. Luând o pitulice care nu a migrat încă, deci fără experienţă, a constatat că se orientează după stele. În septembrie, luna migraţiei, când soarele a apus, ea devine neliniştită. Aşteaptă până ce apar stelele. Atunci porneşte spre sud-est traversând Europa în diagonală, până în dreptul insulei Cipru. De aici îşi schimbă direcţia spre sud şi petrece iarna pe Nil, în Sudan.
Prof. Sauer a aşezat pitulicea într-o colivie, iar pe aceasta a plasat-o într-un planetariu, în care i-a pus diferite stele, formând poziţia stelelor aşa cum era atunci afară. Ea s-a orientat spre sud-est. Atunci a inversat punctele cardinale cu nordul spre sud. Ea s-a întors din nou spre sud-est (poziţie indicată artificial de planetariu). La orele 21 a pus planetariul cu cinci ore înainte, arătând poziţia de la ora două noaptea. Pitulicea a socotit că se află cu cinci ore mai spre răsărit, pe fusul orar, cum ar fi fost pe lacul Baical în Siberia. Îndată a pornit spre apus până a aflat poziţia stelelor din Bremen la orele 21. Numai atunci s-a îndreptat spre sud-est. Pe drept, ne întrebăm: cine a învăţat-o pe ea astronomie?
Cuvântul adaptare nu explică nimic din aceste fenomene. Chiar dacă omul ar reuşi să creeze viaţa şi să reproducă fiinţe vii, chiar şi cea umană, în laborator, el rămâne inferior Creatorului atât prin prioritate cât şi prin originalitate. Omul este bolnav de trufie. Când află legi în natură, le dă numele lui: Legea lui Lavoisier, a lui Newton, a lui Mariotte etc. Când află flori le dă numele său: Begonia (de la Begon), Clarkia, de la Clark; Funkia de la Funk etc. Când descoperă stele, încă le dă numele său: Steaua lui Barnard, steaua lui Laland, steaua lui Ross etc. Dumnezeu nu este egoist, omul poate să-şi pună numele, dar să nu-l nege pe Creator! Este o obligaţie elementară, la toate popoarele, pentru a fi socotit onest, să recunoşti autorul.
Privind lumea din jurul nostru, nu ştim ce să admirăm mai mult! Iată anotimpurile: iarna copacii sunt despuiaţi de podoaba verii, ne par uscaţi, nu mai dau nici un semn de viaţă. Este destul însă să apară primele raze ale soarelui de aprilie şi începe să se observe o schimbare. Seva se mişcă în ţesuturile trunchiului ce părea uscat şi se urcă până la cele mai mici rămurele; iată apar frunzuliţele, alte ramuri noi. Nu întârzie să se arate florile, întâi îmbobocite, apoi dezvoltându-se în toată frumuseţea lor. Toate acestea s-au petrecut doar în câteva zile... Ce schimbare. Planta este inconştientă de ce se petrece cu sine, omul chiar raţional nu-şi poate explica aceste taine ale naturii.
Cine a poruncit sevei să urce în planta uscată? Cine a condus mersul acesta? Cine i-a trasat rolul pe care-l va repeta mii de ani la rând? Cine a produs polenul în flori? Cine a învăţat-o secretul că în floare prin stamine şi pistil se produce o fecundaţie şi de aici fructul şi seminţele pentru continuarea speciei?
Edwards Milne, (1800-1885), academician şi naturalist francez, zicea: "Naturaliştii adevăraţi nu pot da crezare zadarnicelor ipoteze că minunile naturii ar fi nişte simple efecte ale întâmplării, sau consecinţe forţate ale naturii; ei nu pot să-şi dea seama de fenomenele ce se petrec în faţa lor, decât atribuind opera creaţiei acţiunii unui Creator!"
"Dacă oamenii au ajuns destul de învăţaţi pentru a-şi da seama de mersul lucrurilor, cum de nu au aflat mai curând pe Stăpânul acestora?" (Înţelepciune 13, 9). În lunga istorie a umanităţii, Dumnezeu a inspirat unor oameni idei geniale, care au depăşit înţelegerea oamenilor de ştiinţă din acea epocă; din aceste descoperiri se poate constata înţelepciunea Celui care a pus atâta ordine în natură.
Johann Gregor Mendel (1833-1884), călugăr iezuit şi botanist austriac; încă la jumătatea secolului trecut a fost primul care a intuit existenţa genelor pe care le-a denumit factori ereditari. La vremea lui era necunoscută oamenilor de ştiinţă alcătuirea intimă a celulei. Prin lucrările sale de hibridizare a mazărei şi utilizând calculul matematic, a elaborat primele legi ale geneticii, ştiinţă care avea să se nască abia peste cincizeci de ani. Era cu adevărat o inspiraţie să afirmi fără a putea aduce dovezi clare!
Dimitri Mendeleev (1834-1807), chimist rus. El a făcut o clasificare a elementelor chimice, stabilind ordinea lor după numărul de protoni. Deşi pe vremea lui nu se cunoşteau toate cele 92 de elemente plus cele 11 transuranice, el a lăsat căsuţe goale unde să se treacă cele care se vor descoperi ulterior. Era în 1869. Căsuţa din grupa VI, perioada VI, rândul 9 era goală. Savantul rus a precizat însuşirile elementului care trebuia să o ocupe. Peste 30 de ani, în 1898, căsuţa va fi completată cu simbolul Po, numit Poloniu, în cinstea descoperitoarei de origine poloneză, Marie Sklodowska şi a soţului ei Piere Curie. Ei au ştiut dinainte locul elementului descoperit din numărul de electroni, greutatea atomică şi valenţe. Marie şi Piere Curie au primit Premiul Nobel pentru această descoperire în anul 1903. Tot aşa s-a descoperit şi Germaniul.
Dar cine a pus această ordine în sistemul elementelor chimice? Prin aceste cazuri, şi încă multe altele, se constată că Universul este condus de o minte superioară, care a pus ordine şi scop în toate lucrurile. Dumnezeu, în dragostea sa nemărginită faţă de om, i-a dat inteligenţă încât să ajungă într-o mică măsură să pătrundă misterele naturii şi chiar să le copieze în parte. Astfel oamenii de ştiinţă, prin cercetări îndelungate, de ani de zile au ajuns să imite unele fenomene din natură. Dăm mai jos două cazuri.
Frunza artificială realizată în 1977. Este vorba de o uzină chimică pentru producerea primului stadiu al fotosintezei, realizat de un grup de cercetători americani, în frunte cu Dr. Katz. "Natura a fost copiată", declară triumfător articolul din Science et Vie.
Până acum singură natura a fost capabilă să transforme radiaţiile solare în zahăr şi amidon cu ajutorul fotosintezei. Procedeul de fotosinteză l-a folosit natura pentru a transforma energia solară în energie chimică utilizabilă de fiinţele vii. Moleculele clorofilei în celulele frunzelor folosesc protonii solari pentru fabricarea hidraţilor de carbon (zahăr) cu ajutorul apei şi a dioxidului de carbon, indispensabil la creşterea vegetalelor. Triumful este justificat, dar să nu ne închipuim că omul a creat o frunză, ci a reprodus în laborator numai primul stadiu al fotosintezei.
Dacă ne gândim că prima frunză naturală a apărut cu circa 200 milioane de ani înainte şi cu ce miniaturizare, cu ce forme variate de culori, încât uneori omul le socoteşte artistice şi îşi decorează cu ele locuinţele? Dacă pentru copierea acestui model (numai în parte) omului i-au trebuit trei milioane de ani (dacă de atâta timp este el pe pământ) oare nu este mai inteligentă mintea care a conceput originalul?
Prima genă artificială a fost sintetizată în mai 1970, după aproape cinci ani de studii la Universitatea din Visconsin (SUA), de către o echipă condusă de prof. Har Gobin (Premiul Nobel în 1968). Genele sunt elemente localizate pe cromozomi, cu care împreună formează sediul eredităţii tuturor organismelor. A fost o descoperire spectaculoasă, dar cu cât este mai superior Cel ce a creat din început toată natura şi Universul!
Tot în cartea “Urmele lui Dumnezeu”, IPS Ploscaru vorbeşte despre relaţia dintre ştiinţă şi credinţă, respectiv despre oameni de ştiinţă foarte credincioşi: ştiinţa se defineşte: totalitatea cunoştinţelor umane, câştigate prin cercetare. Iar credinţa este totalitatea cunoştinţelor câştigate prin revelaţie, adică prin descoperirea lui Dumnezeu. Ele au domenii diferite dar nu contradictorii. Când cineva spune că ştiinţa este contrară credinţei, sau înşeală din ignoranţă, sau vrea să inducă în eroare!
Astronomul francez A. Lalande (1732-1807) a publicat o carte cu titlul "Dicţionarul ateilor". Ca să arate că au fost personalităţi marcante printre atei, în acest dicţionar figurau: Sf. Augustin, renumiţii episcopi Bossuet şi Fenelon şi gânditori ca B. Pascal şi Leibniz. Chiar împăratul Napoleon I l-a certat pentru acest fals. În prezent încă se abuzează de numele savanţilor credincioşi în scrierile ateiste, mai ales când nimeni nu le poate controla şi publica contrariul. Astfel, erau foarte des citaţi: N. Copernicus, C. Columb, G. Galilei, Einstein şi alţii, ca şi cum ar fi fost necredincioşi.
Pentru a arăta cât de falsă este afirmaţia că ştiinţa se opune credinţei, cităm mai jos câteva nume de savanţi credincioşi, chiar dacă au fost de religii diferite, dar au crezut în existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului. Secolul XIX, care a dat pe unii oameni de ştiinţă necredincioşi, a dat pe cei mai mulţi savanţi credincioşi.
Scriitorul francez Pierre Eymieu în cartea sa "La part des croyantes dans le progres de la science au XIX siede" (Partea credincioşilor în progresul ştiinţei din secolul XIX) (Paris 1920) înşiră pe cei mai mulţi savanţi ai secolului trecut. Rezultatul: la fiecare 35 de savanţi se află un ateu, un agnostic şi un indiferent, restul sunt credincioşi. El arată că unii savanţi sunt necredincioşi din lipsa educaţiei când au fost copii, ori fiindcă nu au studiat problemele puse de credinţă, fiind indiferenţi pentru problemele metafizice.
Jean Bricot citează în "Dictionnaire de Connaisances religieuses" (Dicţionarul de cunoştinţe religioase) 120 de savanţi credincioşi. Să luăm din articolul "Savants et Foi" doar câteva persoane, în faţa cărora nu se va putea pune nici un nume de ateu care să-i egaleze. Să începem cu secolul al XVI-lea şi cu cei mai renumiţi savanţi pe plan mondial:
Nicolaus Copernicus (1473-1543), preot şi canonic la Thorum (Polonia); a fost primul astronom care a stabilit, în cartea sa "De revolutione orbium celestium" că pământul se învârteşte în jurul soarelui şi nu invers, cum susţinea sistemul lui Ptolomeu. Ca omagiu pe statuia sa la Thorum s-a scris "Celui care a oprit soarele şi a mişcat pământul". El însuşi a lăsat să i se scrie pe mormânt aceste cuvinte pline de umilinţă: "Eu nu cer harul ce i-a primit Sf. Pavel, nici favoarea de care s-a bucurat Sf. Petru, ci implor numai pe aceea, care a fost acordată tâlharului din dreapta"!
Johannes Kepler (1571-1650), care a perfecţionat sistemul copernician, a stabilit că orbitele planetare sunt elipse, a studiat amănunţit planeta Marte. El declara: "Adevărul ştiinţific constă în descoperirea gândirii Creatorului".
Gottfried W. Leibniz (1646-1717), filozof, matematician, istoric şi jurist a încercat şi unirea Bisericilor creştine. În filosofia sa recunoaşte pe Dumnezeu de Creator al lumii. Când a descoperit calculul infinitezimal spunea că ştiinţa şi-a scos-o din izvorul cel mai adânc pentru explicarea legilor naturii care se leagă de ideea de Dumnezeu.
Isaac Newton (1643-1727), matematician, fizician, astronom şi filosof, britanic, a descoperit legile atracţiei universale, a elaborat bazele mecanicii, a creat calculul infinitezimal, descompunerea luminii etc. El spunea: "Ceea ce ştim este o picătură, iar ceea ce ignorăm este un ocean. Minunata alcătuire a Universului, cu armoniile sale incomparabile, nu s-a putut face decât după planul unei Fiinţe atotştiutoare şi atotputernice. Aceasta este şi rămâne convingerea mea ultimă". Când un prieten necredincios l-a întrebat: Cum constaţi existenţa Iui Dumnezeu? Newton arătă cerul înstelat zicând: "Iată, acolo sus..."
François Arago (1786-1853), fizician şi astronom francez, vorbind la College de France despre apropiată eclipsă de soare şi-a încheiat conferinţa cu aceste cuvinte: "Domnilor la ora cutare, minutul cutare şi secunda stabilită, trei mari aştri vor răspunde - nu la prezicerea noastră - ci la porunca lui Dumnezeu". Astrele mari se supun perfect Creatorului, singur omul rămâne încăpăţânat!
Karl Frederic Gauss (1777-1855), recunoscut geniu matematician, care a descoperit progresiunea aritmetică la vârsta de nouă ani, teoria ecuaţiilor algebrice, calcularea orbitelor eliptice, mişcarea corpurilor cereşti în jurul soarelui, calculul probabilităţii, recunoscut ca cel mai mare matematician al tuturor timpurilor, la 20 aprilie 1848 scrie prietenului său Bolyai: "Apropierea sfârşitului este pentru mine o garanţie sigură a schimbării fericite care ne aşteaptă după moarte!"
KarI Linne (1707-1778), mare savant suedez, primul care a stabilit sistematizarea botanică, studiind planul după care sunt aşezate frunzele plantelor, a exclamat: "Am văzut urmele picioarelor lui Dumnezeu". Tot el spunea: "Din papilele limbii unui ateu, eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu".
Louis Pasteur (1822-1895), descoperitorul bacteriologici şi al virusului turbării. De la el începe o nouă eră în medicină şi microbiologie. Spunea despre credinţa sa: "Eu sunt credincios ca un ţăran breton, tocmai fiindcă am cercetat. Iar dacă aş cerceta şi mai mult aş fi credincios ca o ţărancă bretonă." Aţi citit anterior discursul său la recepţia de la Academia franceză unde face elogiul creaţiei. Pasteur moare sărutând crucea şi recitând rozariul.
Să mai amintim doar câteva nume de savanţi credincioşi:
Alexandro Volta (1745-1827), a descoperit electricitatea. Era un credincios plin de zel, duminica după ascultarea Sfintei Liturghii făcea cateheză cu copiii în biserica parohială S. Donnino.
Andre Ampere (1775-1836), a descoperit magnetismul şi a creat ştiinţa electrodinamicii; a descoperit legea gazelor, a inventat primul telegraf electric. Prietenul său Ozanam spunea despre Ampere: "Îl vedeam în genunchi alături de copii şi de văduve sărace înaintea altarelor, unde fuseseră înainte de el Descartes şi Pascal..." Acest geniu plin de umilinţă spunea adesea: "O, cât e de mare Dumnezeu, ştiinţa noastră nu-i nimic".
James Clark Maxwell (1831-1879), este considerat autorul teoriei electromagnetice a luminii; acest irlandez credincios se cumineca în fiecare lună, repetând: "Doamne, mie nu-mi pasă de mor ori trăiesc, datoria mea este să te iubesc şi să-ţi servesc. Darul acesta îl aştept de la Tine, Doamne!"
Urbain Le Verrier (1811-1877), vestit astronom francez. A descoperit planeta Neptun şi a lucrat treizeci şi cinci de ani la tabelele planetelor descoperite. El rosti în faţa Academiei franceze următoarele: "În decursul acestor treizeci şi cinci de ani am fost întărit de opera uneia din cele mai mari ale Creaţiei şi de gândul ce-l întăreau în mine adevărurile nepieritoare ale credinţei creştine".
Charles Lyell (1797-1875), geolog irlandez, autorul principiilor geologiei moderne declară: "Oricare ar fi direcţia cercetării noastre, descoperim peste tot dovada unei inteligenţe creatoare, providenţa sa, înţelepciunea şi puterea sa."
Henri Modler (1794-1874), astronom german, autorul primei hărţi a lunii, spune: "Un explorator ştiinţific nu poate deveni ateu, căci nimeni ca el n-a putut privi atât de profund în atelierul lui Dumnezeu şi n-a putut admira înţelepciunea Sa eternă; el nu poate decât să-şi plece genunchii în faţa măreţiei Spiritului Divin."
George Sand (1804-1876), scriitoare franceză, zicea: "Nu cunosc altă credinţă şi refugiu decât credinţa în Dumnezeu. Fără această credinţă care a făcut gloria omenirii, popoarele sunt nişte turme care se luptă sfâşiindu-se unii pe alţii..."
Enumerăm mai jos şi câţiva oameni de ştiinţă ai secolului nostru:
Albert Einstein (1879-1955), cel mai mare fizician al secolului. Premiul Nobel pentru fizică în 1921. Ecuaţia lui Einstein E=Mc2 (Energia; Masa; viteza luminii în cm/secundă.) Teoria relativităţii care a marcat profund ştiinţa modernă; prin teoria quantelor a descoperit fotonul etc. Era de religie mozaică, dar credincios. Când era vorba de ordinea din micro- şi macrocosmos avea o expresie: "Dumnezeu nu se joacă în zaruri (adică, nimic nu este la întâmplare)". Despre credinţa sa zicea: "Orice om de ştiinţă serios trebuie să încerce un sentiment religios neputând să-şi imagineze că armonia pe care o descoperă s-a putut face de la sine. În acest univers incomprehensibil se descoperă o infinită raţiune superioară. Opinia actuală care pretinde că eu sunt ateu, este eronată. Acela care susţine acest lucru nu a înţeles teoriile mele ştiinţifice. Convingerea mea în prezenţa unei Forţe Raţionale superioare, care este evidentă în necuprinsul univers, formează ideea mea despre Dumnezeu". Elogiind Turnul Eiffel de la Paris, a scris în cartea de onoare: "Admiraţia mea pentru inginerul Eiffel, arhitectul turnului şi cea mai mare admiraţie pentru cel mai mare Arhitect, care a creat universul, Dumnezeu!"
Paul Sabatier (1854-1941) chimist francez, premiul Nobel în 1912. Zicea: "Cred că este iraţional să opui religia ştiinţei, pentru că fiecare trebuie să rămână în domenii distincte. Cei care o fac, dovedesc că nu cunosc sau una sau alta din aceste discipline."
Hans Spemann (1869-1941), biolog german, premiul Nobel în 1935 pentru cercetări asupra mecanismului fiinţelor vii, declara: "Trebuie să mărturisesc că în timp ce fac cercetări am impresia că am în faţa mea o fiinţă cu care dialoghez şi care mă depăşeşte total prin inteligenţa Sa. Această prezenţă de necrezut trezeşte în cercetător un respect de admiraţie."
Max Planck (1858-1947), fizician german, creatorul teoriei quantelor. Premiul Nobel în 1928. Era credincios practicant, mergând regulat la biserică. Declară: "Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, ci dimpotrivă o concordanţă esenţială. Religia şi ştiinţa nu se exclud, cum cred unii, ci se completează."
Guglielmo Marconi (1874-1937), fizician italian, a realizat primele linii de telegrafie fără fir. Premiul Nobel în 1909. De pe vasul său din marea Mediterană a aprins lămpile de la Congresul euharistic ţinut la Sidney în Australia. Un fapt fără precedent! El zicea: "Ştiinţa singură nu poate lămuri multe mistere, în primul loc, al existenţei noastre: cine suntem, de unde venim şi unde mergem? Eu declar cu mândrie că sunt creştin, cred în puterea rugăciunii. Credinţa o am nu numai ca membru al Bisericii Catolice dar şi ca om de ştiinţă"!
Sir James Jeans (1877-1946), astronom, matematician şi fizician englez. El a fost unul dintre primii fizicieni care a prezentat marelui public teoria relativităţii şi a quantelor. În cartea sa Universul enigmatic scrie: "Universul se aseamănă tot mai mult cu o gândire uriaşă, decât cu o maşină uriaşă. Descoperim că Universul dă la iveală prezenţa unei puteri planificatoare şi diriguitoare... Teoria ştiinţifică modernă ne obligă să ne gândim la Creator ca lucrând în afara timpului şi spaţiului, care sunt parte a creaţiei Sale, tot aşa după cum pictorul se află în afara pânzei sale... Universul pare să fi fost proiectat de un matematician pur".
Wilder Smith, doctor în ştiinţe naturale şi filozofie, profesor la Universitatea din Illinois, în cartea sa Originea omului, destinul omului scrie: "În momentul de faţă savanţii au explorat nenumărate căi de a explica originea vieţii şi a omului, de pe o bază pur materială, în cadrul dimensiunilor de timp şi spaţiu cunoscute azi. Dar s-a constatat că nu pot explica aceste fapte pe baza legilor tridimensionale proprii lumii în care trăim (termodinamica, spaţiul, gravitaţia) adăugând şi timpul, de ce şovăim să introducem o altă dimensiune, aceea a supranaturalului? Negreşit vedem că toate în natură se conduc după un anumit plan, anumite reguli şi legi, care se succed neîncetat, şi la materie şi la fiinţele vii. Dacă există acest plan, şi nu-l putem tăgădui, trebuie să postulăm şi existenţa unui planificator. Iar dacă acest planificator nu este găsit în dimensiunile materiei pe care omul o cunoaşte, trebuie să admitem că el se găseşte în afara acestor dimensiuni. Dar dacă nu înţelegem această dimensiune nu-i putem nega existenţa."
Jacques Monod (n. 1910), medic şi biochimist francez; premiul Nobel pentru psihologie şi medicină, în 1965 pentru lucrări de biochimie şi genetică; scria: "Noi suntem fructul unei astfel de întâmplări înlănţuite încât nu putem fi decât unici în univers. Nu-i exclus că aşa au evoluat toate, dar nu fără Dumnezeu".
Arthur S. Eddington (1882-1946), astronom şi fizician englez. El a determinat masa, temperatura şi constituţia a numeroase stele. "Fizica modernă ne conduce în mod necesar la Dumnezeu!"
Wernher von Braun (1912-1977), inginer american de origine germană. Creatorul fusibilelor V2 şi al rachetelor spaţiale americane. A scris multe articole despre ştiinţă şi credinţă. într-o conferinţă ţinută la Colegiul Belmont din Carolina de Nord, în iunie 1972 spunea: Ştiinţa nu este incompatibilă cu religia. În timp ce ştiinţa ne învaţă tot mai multe despre creaţiune, religia ne învaţă tot mai mult despre Creator!" În altă parte declara: "Aud uneori părerea că trăind în secolul spaţial, cunoştinţele despre natură s-au înmulţit în aşa măsură că putem renunţa la credinţa în Dumnezeu. Dar nu este aşa. Singură o credinţă reînnoită în Dumnezeu va putea aduce o transformare necesară pentru a salva lumea de la o catastrofă. Ştiinţa şi religia sunt surori şi nu se contrazic".
Între cuvintele care-i plăceau mai mult să le citeze erau cele spuse de astronautul american Frank Borman, după misiunea astronavei Apollo 8, care de Crăciun în anul 1968 a înconjurat luna. Celor care după acest Crăciun petrecut în spaţiu îl întrebau dacă a văzut pe Dumnezeu (aluzie care se referea la cosmonautul sovietic Titov, care în 6 aug. 1961 după întoarcerea sa din spaţiu a declarat că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu), Fr. Borman răspundea: "Nu, pe Dumnezeu nu l-am văzut, dar am văzut clar dovezile existenţei Sale". Werhner von Braun mai spunea: "Cu cât vom înţelege mai bine universul, cu atât vom admira mai mult pe Creator!"
Să mai adăugăm mărturisirile a doi membri ai Academiei franceze care mai trăiesc:
Louis Leprince-Ringuet, fizician, membru al Academiei franceze. Întrebat în iulie 1983 cu privire la existenţa lui Dumnezeu, răspunde: "Este atât de grandios mesajul adus de Cristos, atâta înţelepciune în dragostea pentru aproapele, o forţă ce zdrobeşte carapacea egoismului şi a laşităţii ce ne înconjoară. Este atâta frumuseţe în rugăciune, în comuniunea celor vii şi a celor morţi, chiar în mijlocul dificultăţilor, chiar imobilizat pe un pat de spital, sau a interveni în favoarea altuia. Există în viaţa creştinului o speranţă care-i dă putere în orice greutăţi, indiferent de regim, de structura socială sau politică... În mesajul Evanghelic găseşti un punct de sprijin, o bucurie, un curaj, un sens pentru viaţă şi pentru mine acest mesaj poartă pecetea adevărului veşnic."
Pierre P. Grasse, biolog, membru al Academiei de ştiinţe din Paris, răspunde întrebării cu privire la ştiinţă şi credinţă: "Dumnezeu şi ştiinţa, subiect tratat foarte des, dar tratat greşit! Dumnezeu este cea mai mare descoperire a umanităţii. Graţie acestei descoperiri omul a luat cunoştinţă de propria sa existenţă, de locul şi rolul pe care-l are în lumea materială. Ateismul nu ridică pe om, ci îl aduce pe Homo sapiens la condiţia de animal... Dumnezeu şi infinita sa putere dă omului un sens în viaţă ridicându-l din neliniştea lui metafizică. Este sigur că ştiinţa nu îndepărtează pe om de Dumnezeu, ci dimpotrivă, ea îl conduce direct spre El."
Cum vedem ştiinţa nu se opune religiei. Cineva ar putea obiecta că acum lucrurile s-au schimbat, tehnica şi descoperirile, avansate dau răspunsuri la multe din problemele existenţei umane. La aceasta răspund: din punct de vedere biologic forţa intelectuală a omului nu a crescut. Dimpotrivă, în secolul nostru datorită vitezei, luminii artificiale, stresului, au crescut înspăimântător bolile nervoase, s-au înmulţit sinuciderile.
Carl Gustav Jung (1875-1961), psihiatru şi psiholog elveţian, unul din fondatorii psihanalizei spune: "Pot să afirm că toţi clienţii mei sub 35 de ani sunt bolnavi de nervi pentru că au fost lipsiţi de cunoştinţe religioase. Cei care nu au regăsit credinţa nu s-au mai putut vindeca."
Savanţii care au fost mari descoperitori, ce şi astăzi stau la baza ştiinţei omului modern cum au reuşit să facă invenţii şi să descopere mistere ale naturii, ar fi fost în stare să descopere şi inexistenţa lui Dumnezeu. Dar ei îl afirmă pozitiv făcând parte dintr-o existenţă inaccesibilă omului. Cine le poate pune la îndoială buna credinţă? În secolul nostru numai instrumentele s-au înmulţit, dar acestea nu pot detecta Spiritul Universal şi Extramundan, care este Dumnezeu.
Iată frumoasa rugăciune pe care a rostit-o astronautul Frank Borman, la Crăciunul lui 1968, pe când înconjura luna cu astronava Apollo 8: "Doamne, dă-ne înţelegerea capabilă să vedem iubirea Ta în lume cu tot falimentul oamenilor; dă-ne credinţa necesară de a avea încredere, în bunătatea Ta, cu toată slăbiciunea şi ignoranţa noastră; dă-ne harul rugăciunii să ne rugăm cu inima conştientă şi arată-ne ce trebuie să facem pentru a apropia venirea zilei unei păci universale. Amin."
|
|
|
|
|
