Articole - Calvaria - Satu Mare
|
Despre icoane
Începuturile iconografiei
Cercetând începuturile iconografiei, trebuie să mergem înapoi în timp până la naşterea creştinismului. Împăratul Nero, care a domnit între anii 54-68 d. Cr., a fost primul care a început persecuţia creştinilor, aceştia fiind ucişi în arene în cel mai îngrozitor mod posibil: chinuiţi, sfâşiaţi de fiare, arşi pe rug, decapitaţi, etc. Actele martirice, adică izvoarele scrise de martori oculari, sunt o dovadă vie a credinţei şi curajului pe care l-au avut mulţi creştini din acea vreme. Din aceste acte martirice ştim că osemintele mucenicilor, „mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul”, spune actul martiric al Sfântului Policarp, erau aşezate la loc cuviincios, şi cinstite ca atare. „Dea Domnul, să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta, cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta mai târziu”, zice acelaşi act care datează din anul 155 d. Cr. Cei mai mulţi martiri şi-au găsit odihna de veci în catacombele Romei, un adevărat oraş creştin subteran, care datează din secolul I. d. Cr. În aceste catacombe întâlnim şi primele urme ale iconografiei. Cele mai des întâlnite sunt icoanele care reprezentau persoane sau simboluri ale credinţei, de exemplu: mielul, imaginea lui Cristos; porumbelul, imaginea Duhului Sfânt; ancora, simbolul speranţei, sau peştele, care e un adevărat crez. Cuvântul peşte, în greacă ICHTHYS formează iniţialele numelui lui Cristos Răscumpărătorul: Iesus CHristus THeou Yios Soter (Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul). În catacombe mai întâlnim: icoane care reprezintă parabolele Mântuitorului şi figurile cu care el însuşi s-a asemănat: Viţa (In 15,1-6); Păstorul cel bun (In 10,11); icoane biblice din Vechiul Testament: Noe în corabie, Tinerii din Babilon în groapa leilor, Moise, etc; icoane ale Mântuitorului, ale Preacuratei şi ale sfinţilor; scene din vieţile sfinţilor; subiecte liturgice: Botezul, Cina cea de Taină etc. Unele icoane datează chiar din timpul apostolilor, altele din timpul persecuţiilor ulterioare. Cele mai târzii sunt din sec. al IV-lea. În prima jumătate a anilor 300, ajungând pe tronul Romei împăratul Constantin cel Mare, creştinismul nu a mai fost persecutat. Astfel au început construcţiile bisericilor, bazilicilor care au atras cu sine dezvoltarea iconografiei în pictură murală şi mozaic. Foarte multe dintre acestea pot fi văzute şi astăzi. Deci iconografia şi cultul sfinţilor s-a născut odată cu creştinismul. Acesta e un adevăr istoric de necontestat.
Teologia iconografiei
O întrebare actuală (chiar dacă a fost dezbatută în timpul iconoclasmului) e dacă este permis să ne închinăm la icoane sau nu, căci, zic unii, cinstirea icoanelor este idolatrie iar idolatria este oprită de Dumnezeu: "Să nu-ţi faci chip cioplit, nici un chip din cele ce sunt sus în cer, ori din cele ce sunt jos pe pământ, sau din cele ce sunt în ape, dedesubtul pământului" (Exod 20,4); "Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol..." (Deut 4,16-19).
E foarte primejdioasă citirea selectivă a Bibliei şi accentuarea câtorva citate. Biblia trebuie privită ca un întreg şi interpretată ca atare, pentru că altfel, fiecare o interpretează cum vrea. Prin citirea şi accentuarea selectivă nu dăm dovadă decât de o cunoaştere superficială a acesteia. Pentru că tot în Sfânta Scriptură stă scris că atunci când primejdia idolatriei era evitată, chiar şi în Vechiul Testament erau icoane sau sculpturi. Pe chivotul Legii erau sculptaţi heruvimi: "Vei face doi heruvimi de aur, îi vei face din aur bătut, la cele două margini ale acoperişului... Vei face heruvimii dintr-o singură bucată" (Exod 25,18). Tot aşa Solomon face heruvimi în templul din Ierusalim: "În locul cel sfânt el a făcut doi heruvimi din lemn de măslin sălbatic, având zece coţi înălţime. Solomon a pus heruvimii în mijlocul casei dinlăuntru. Aripile lor erau deschise. Aripa primului atingea unul din pereţi, iar aripa celui de al doilea heruvim atingea pe celălalt" (I Regi 6, 23-28). În Num 21, 8-9 citim că Moise a primit poruncă să facă un şarpe de aramă, care îi va vindeca pe aceia care vor privi spre el. E vorba aici de idolatrie? Nici într-un caz. De altfel existau nenumărate sinagogi în antichitate, care erau decorate cu diferite mozaicuri, reprezentând îngeri, profeţi şi diferite simboluri religioase: menora, ramura de palmier, etc. Le întâlnim în sinagoga din Beth Alpha, Berh Shean, Maon sau Ierihon, etc. Toate aceste mozaicuri pot fi văzute şi astăzi.
Icoana sau sculptura întotdeauna reprezintă pe cineva. Cultul sau dispreţul nu se dă materiului din care e făcut ci acelei persone sau lucru pe care îl reprezintă. O poză a părinţilor de exemplu, pe care o păstrăm, e preţuită pentru persoanele de care ne aducem aminte şi ne sunt dragi, nu datorită hârtiei care e pusă în ramă. Semnul de circulaţie nu e respectat pentru că e din metal, ci pentru că reprezintă ceva: ordinea în circulaţie. Pentru omul din antichitate, o icoană, o statuie se bucura de aceeaşi cinste ca şi acea persoană pe care o reprezenta. Păgânii despre care vorbeşte Vechiul Testament, nu se închinau lemnului sau aurului, ci prin intermediul “chipurilor cioplite” unei zeităţi. Aceasta e idolatria în sine: adorarea unei zeităţi, alta decât Dumnezeu adevărat. Împotriva lor lupta Vechiul Testament. Iar când idolatria înceta a fi o primejdie pentru evrei, apărea şi în rândul poporului ales aşa numita ars sacra, artă sacră, închinată lui Dumnezeu, cu menirea de a ajuta omul în venerarea Divinităţii. Însuşi Chivotul Legii ar putea fi numit o sculptură sau idolatrie, păcat de moarte, pentru că se bucura de o cinste deosebită. Moise a primit poruncă din partea lui Dumnezeu să pună chipurile heruvimilor la Chivotul Legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), în faţa cărora poporul se închina căzând cu faţa la pământ, în faţa cărora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preoţii le tamâiau înaintea lor (Exod 30, 8) şi se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Acest cult de ce nu e numit idolatrie? În interpretarea pasajelor biblice e nevoie de citire atentă şi nu doar selectivă, şi de cunoaşterea minimală a cadrului istoric, fapt care în multe interpretări lipseşte.
Actul martirilor din Lyon care datează din anul 177, spune că că “ei (creştinii) dădeau cu bucurie numele de martir lui Cristos, credinciosului şi adevăratului mărturisitor, Cel dintâi născut din morţi şi începătorul vieţii în Dumnezeu.” Şi amintind de martirii care şi-au dat sufletul prin chinuri, ziceau: “Aceia sunt martiri, pe care Cristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea martiriul lor. Ei au devenit în cea mai mare măsură următorii şi imitatorii lui Cristos”. Prin martiri şi sfinţi Biserica, din cele mai vechi timpuri, îl cinsteşte pe Cristos, care prin sfinţi biruieşte puterea Satanei, şi lucrează neîncetat între noi, oamenii. Biserica nu e alcătuită doar din creştinii care trăiesc pe pământ, ci şi din aceia care au trecut în eternitate. Aceasta e “împărtăşirea sfinţilor” despre care vorbeşte Crezul Apostolic. Creştinii se ajută între ei prin rugăciune: cei vii se roagă pentru morţi, iar cei ce văd slava lui Dumnezeu, adică sfinţii, se roagă necontenit pentru noi, care trăim în această vale de lacrimi. Un singur mijlocitor există între Dumnezeu şi oameni: Isus Cristos. Noi ne rugăm unii pentru ceilalţi, ne ajutăm şi îi cinstim pe aceia care prin viaţa şi moartea lor L-au imitat pe Cristos şi L-au adus mai aproape de noi, prin aceasta cinstind puterea şi prezenţa lui Dumnezeu.
De ce îl pictăm pe Cristos în icoane sau îl reprezentăm prin statui? Întruparea Domnului, ne-a dat dreptul să-L pictăm in icoane sau să Îl reprezentăm prin statui, fără ca aceasta să însemne că despărţim trupul Său de dumnezeirea Sa. Reprezentând omenirea Lui, reprezentăm şi dumnezeirea Sa. Şi reprezentând sfinţii şi pe Fecioara Maria, îl reprezentăm pe Cristos, care a trăit în ei şi prin ei. Suntem o familie, familia lui Cristos, în care ne rugăm unul pentru celălalt şi împreună ne rugăm lui Cristos, singurul mijlocitor la Tatăl. Iar acest lucru îl face Biserica de la începuturile ei, în concordanţă cu învăţătura Sfintei Scripturi, a lui Cristos şi a apostolilor, învăţătură păstrată de Magisteriul Bisericii, care reprezintă garanţia adevărului. Altfel, fiecare poate interpreta cum vrea Sfânta Scriptură, după bunul lui plac. Dar nimeni nu garantează că acea interpretare e adevărată. Peste 2000 de “biserici” îşi zic biserică adevărată… Pentru noi Duhul Sfânt care lucrează în şi prin Biserică e garanţia noastră: “Porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,17-18).
Pr. Ioan Roman |
|
|
|
|
