Articole - Calvaria - Satu Mare
|
Gânduri născute din durerea unei despărţiri...
sau
ortodoxie şi catolicism
Fiind seminarist în anul V, am avut ocazia de a merge în Germania pentru două luni de zile cu scopul de a căuta materiale, articole, cărţi, pe care să le folosesc la lucrarea de licenţă. A fost o perioadă deosebită şederea în Bonn, mai ales datorită oamenilor buni şi deschişi pe care i-am întâlnit în tot acest timp. Într-un sfârşit de săptămână, cu o cunoştinţă, ne-am deplasat spre oraşul Trier, unde am descoperit o relicvă preţioasă: cămaşa lui Cristos, pe care, conform tradiţiei, la crucificare, soldaţii nu au rupt-o în bucăţi, ci au tras la sorţi pentru ea (Mt 27,35: „Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: "Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi"”).
Într-un magazin de obiecte bisericeşti, am văzut o cruce cam ciudată, în forma literei T, care putea fi purtată şi pe sacou. Totuşi, am întrebat-o pe vânzătoare, ce fel de cruce reprezintă acel obiect, pentru că nu mi-am dat seama la o primă privire. Ea, drăguţă, mi-a spus că nu este nici cruce, nici tao franciscan (cruce franciscană) ci este simbolul cămăşii, a relicvei care se păstrează în Trier. Şi a mai spus, cu o voce destul de gravă, că acest mic simbol al cămăşii este şi simbolul unităţii creştinilor, pentru că ceea ce nu au făcut soldaţii, am făcut noi, creştinii, cu cămaşa lui Cristos: am rupt-o în bucăţi, prin atâtea dezbinări, atâta ură şi neînţelegere. Datoria noastră este de a veghea la integritatea şi unitatea Trupului Mistic al Mântuitorului, care este Biserica, sfâşiată de atâta dezbinare şi ură. Nu soldaţii au rupt cămaşa dintr-o cusătură a Mântuitorului, ci am sfâşiat-o noi, noi toţi.
Cei care am auzit cuvintele acestei doamne, acum doi preoţi şi o credincioasă devotată, am hotărât, că atâta timp cât vom trăi, vom încerca din răsputeri, să re-coasem bucăţile sfâşiate ale cămăşii Mântuitorului: adică vom fi promotorii unităţii şi păcii între creştini: fiecare acolo, unde trăieşte. Cum se va întâmpla acest lucru, nu ştiu, dar doresc şi dorim din inimă să nu mai fie atâta dezbinare şi neînţelegere între creştini. Punctul nostru de plecare în realizarea acestei dorinţe a fost o recunoaştere sinceră: Doamne, Isuse, iartă-ne, pentru că dezbinarea este şi vina noastră.
Această experienţă m-a îndemnat şi mă îndeamnă să caut buna înţelegere cu acei creştini în mijlocul cărora trăiesc, în special cu preoţii şi pastorii altor culte. Şi trebuie să recunosc, simt o dorinţă puternică în căutarea unităţii cu Biserica Ortodoxă, pe care o simt ca fiind cea mai apropiată de Biserica Catolică. Doresc această unitate mai ales din cauza familiei mele: mama mea este ortodoxă iar tatăl meu este catolic. Am experimentat în familie că respectul şi dragostea reciprocă pot fi trăite, şi văd şi ştiu că unitatea între bisericile noastre s-a înfăptuit de mult în aceste familii – zic eu multe la număr - deja unite în dragoste şi respect reciproc.
Dar, în acelaşi timp, nu pot să nu îmi ascund dezamăgirea şi durerea pe care o simt, atunci, când persoane „autorizate”, în măsură să vorbească în numele unei parohii sau a Bisericii – mă refer la preoţi – o fac fără un temei teologic, să spun în neştire, sau dacă aduc dovezi sau citate din diferite surse, o fac cam anapoda, aşa cum cred ei că este bine, trecând cu vederea faptul că nu învaţă, ci păcălesc, ţin oamenii în întunericul neştiinţei. Am întâlnit şi întâlnesc astfel de oameni şi „la mine acasă”, în biserica din sânul căreia fac parte, şi în alte confesiuni. Doresc să abordez anumite teme discutate - mult prea mult răspândite în anumite medii – şi dintr-o altă perspectivă. Nu vreau să mă leg de nimeni, încap de ei, pentru că lumea-i mare. Vreau numai să se facă văzută şi cealaltă faţă a monedei, să se facă auzită şi cealaltă parte, de multe ori prea „luminată” de reflectoarele altora.
Şi ca să intru mai în amănunt, voi face referire la percepţia Bisericii Catolice de către unele pături ortodoxe. Fac referire la scrierile ortodoxe, pentru că sunt din ce în ce mai multe şi pentru că faţă de Biserica Ortodoxă ne leagă mult mai mult decât de celelalte confesiuni. Iar aşa numita mişcare ecumenică (foarte criticată în cercurile ortodoxe), din punct de vedere catolic, are două scopuri: unirea în credinţă cu ortodoxia, unirea în credinţă cu ceilalţi creştini.
Cu speranţa că textele de mai jos vor nimici şi totodată, vor construi, încep prin a cita câteva texte foarte răspândite atât pe internet, cât şi încărţi şi broşuri.
Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque, a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.
Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-mântuitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.
Am citat un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului care a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie 2009. Textul a fost înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi (în Grecia). Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe (sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/03/marturisire-de-credinta-impotriva-ecumenismului -in-biserica-greciei/).
Un alt text, de data aceasta apărut în România, spune următoarele:
„Ortodoxia a fost statornicită de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, prin cele şapte Sinoade Ecumenice, luminate de Sfantul Duh. Papismul este inaintemergatorul antichristului, fiindca papa, cuprins de mandrie si trufie, vrand sa devina cel mai mare stapanitor al Bisericii si al lumii, a separat Biserica lui Hristos. Catolicii au cazut in multe erezii, preschimband tainele Bisericii Ortodoxe. In loc de botez ei savarsesc stropirea, in loc de Taina Impartasaniei fac azime ebraice. Au modificat postul, iar maslul si aghiasma n-o pot face, fiindca sunt afurisiti, de aceea aghiasma lor nu se pastreaza. Voi aminti si o intamplare petrecuta in Sfantul Munte. Imparatul Constantinopolului, Mihail, si patriarhul Vekkos, care erau papistasi, au mers intre anii 1170 -1200 in Sfantul Munte si i-au silit pe monahi sa primeasca papismul si sa slujeasca impreuna cu papistasii. Trupurile celor care au primit sa slujeasca impreuna cu ei au ramas neputrezite si urat-mirositoare, ele fiind afurisite. Iar trupurile celor care nu au primit sa slujeasca impreuna cu ei si au fost ucisi de papistasi raspandesc mireasma. Fie ca harul Sfantului Duh sa lumineze mintile voastre, sa va intareasca si sa va ajute sa inlaturati somnul amagirii si al trandaviei si sa veniti in bratele Bisericii. (“Maretia Ortodoxiei”, pg 195, Editura EGUMENITA, 2009).
Acestea sunt doar două frânturi din sumedenia de materiale care apar pe diferite site-uri, bloguri, cărţi şi în învăţătura multor teologi, călugări, preoţi şi chiar episcopi. Ţin minte că mergeam spre casă cu maşina, când am văzut un călugăr făcând autostopul. Vorba vorbă aduce, şi i-am spus că sunt seminarist catolic. Dânsul a spus atunci, că de fapt catolicii nu se vor mântui, pentru că botezul lor nu este valabil şi ar trebui să trec la ortodoxie. Prima mea reacţie, a fost să îl rog pe tovarăşul meu de drum, să nu schimbe scaunul maşinii cu Tronul lui Dumnezeu. Nu cred că el sau eu decidem cine nu se mântuieşte. Lăsăm judecata în mâna lui Dumnezeu.
Revenind la pasajele mai sus citate, conform cărora Biserica Catolică nu este biserică ci o erezie numită papism, nu pot să nu mă gândesc la două drame istorice, în care cele două Biserici au fost deopotrivă victimă şi călău. Sunt întâmplări adevărate, din care ar trebui să învăţăm. Trecutul să ne fie învăţător. Mă gândesc la uniaţie, adică la trecerea ortodocşilor la unirea cu Roma (sec. 17-18), la naşterea Bisericii Greco-Catolice. Nu vreau să vorbesc despre cum s-a întâmplat, ci despre faptul că s-a întâmplat. De multe ori nu prin metode creştineşti. În orice caz, credincioşii ortodocşi prin trecerea la catolicism, nu au fost rebotezaţi. Preoţii fost ortodocşi deveniţi greco-catolici nu au fost resfinţiţi (rehirotoniţi) (şi dacă s-a întâmplat, cazurile au fost foarte rare). Bisericile foste ortodoxe nu au fost resfinţite. Practic, prin acest fapt, Biserica Catolică a recunoscut – chiar dacă nu oficial, prin vreun decret special, valabilitatea tainelor (sacramentelor) ortodoxe.
Au trecut câteva sute de ani şi în timpul comunismului s-a întâmplat un proces invers, şi anume trecerea greco-catolicilor la ortodoxie. Nu vreau să vorbesc despre cum s-a întâmplat, ci despre faptul că s-a întâmplat. De multe ori nu prin metode creştineşti. În orice caz, credincioşii greco-catolici prin trecerea la ortodoxie, nu au fost rebotezaţi. Preoţii fost greco-catolici deveniţi ortodocşi nu au fost resfinţiţi (rehirotoniţi) (şi dacă s-a întâmplat, cazurile au fost foarte rare). Bisericile foste greco-catolice nu au fost resfinţite. Practic, prin acest fapt, Biserica Ortodoxă a recunoscut – chiar dacă nu oficial, prin vreun decret special, valabilitatea tainelor (sacramentelor) catolice.
Acum ajungem la marea dilemă: care este adevărul? Ceea ce se afirmă acum în textele oficiale ale unor reprezentanţi ai Bisericii sau practica care a existat în decursul timpului? Teoria şi practica se bat cap în cap. Şi mai ciudat mi se pare faptul că, atunci când greco-catolicii au trecut la ortodoxie, nu s-a vorbit deschis despre rehirotonirea clerului, rebotezarea tuturor credincioşilor şi resfinţirea bisericilor. Teologii vremii nu erau preocupaţi de aşa ceva. Diferenţa dintre ortodoxie (dreapta credinţă) şi ortopraxis (dreapta practică) pune multe semne de întrebare. Una dintre ele ar fi: nu sunt oare multele probleme şi discrepanţe teologico-dogmatice găselniţe ale unor minţi „luminate”?
Cele două „treceri istorice”, chiar dacă au lăsat răni adânci în ambele Biserici, pentru o minte simplă, „netratată” teologic, confirmă un lucru simplu: între tainele lor (catolicilor şi ortodocşilor) nu există diferenţă sau dacă ele există, sunt minore. Dacă ar exista diferenţe enorme, trecerile trebuiau să fie mai „teologico-dogmatice”, conduse şi înfăptuite cu o mult mai mare prudenţă pastorală, şi anume: rebotezarea tuturor credincioşilor, rehirotonirea tuturor preoţilor, resfinţirea tuturor bisericilor. Fapt care nu s-a întâmplat.
„Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie” se spune în mărturia împotriva ecumenismului, citat mai sus.
Probabil datorită numelui pe care l-am primit la botez, Ioan, simt o atracţie mare şi un respect nespus faţă de doi sfinţi cu numele de Ioan: Sf. Ioan evanghelistul şi Sfântul Ioan Gură de Aur (n. 347 în Antiohia – d. 407). Este extraordinar comentariul pe care l-a scris Sf. Ioan Gură de Aur la Evanghelia Sfântului Ioan, de fapt este vorba despre 88 de omilii (predică concentrată pe explicarea textului sfânt). Din aceste predici, putem deduce multe, printre altele şi învăţături ecleziologice (referitoare la Sfânta Biserică). Din respect pentru cei doi sfinţi, materialul citat din ei nu va fi la fel de scurt ca şi în cazul celorlalţi Sfinţi Părinţi.
„Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. 16. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele. 17. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele. 18. Adevărat, adevărat zic ţie: Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti. 19. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Şi spunând aceasta, i-a zis: Urmează Mie.” – Sf. Ioan 21,15-19.
La această pericopă (pasaj evanghelic), Sf. Ioan Gură de Aur scrie următoarele:
„Sunt multe mijloace potrivite să ne pună în încredinţare în faţa lui Dumnezeu, şi pentru a ne face străluciţi şi plăcuţi în ochii săi, dar datoriile faţă de aproapele ne atrag totul, şi acestea ne atrag mai sigur bunăvoinţa şi apărarea Domnului; aceia o cere la fel Iisus Hristos de la Petru, căci după cină: „Isus a zis: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El i-a zis: Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Zis-a lui: paşte mieluşeii mei”. Şi pentru ce Iisus Hristos, lăsându-i acolo pe ceilalţi apostoli, vorbeşte numai cu Petru singur despre această grijă şi despre această iubire? Între apostoli Petru era cel mai mareşi cel mai însemnat; el era limba şi capul colegiului apostolic, a cetei apostolilor, pentru aceasta l-a văzut Pavel mai întâi pe el. În acelaşi timp, Iisus Hristos, voia să-l întărească pe Petru, şi să-i arate că pata lepădării lui era deja ştearsă: pentru aceasta îi încredinţează lui conducerea fraţilor săi, şi nu-i mai aminteşte, nu-i reproşează lepădarea, ci zice: Dacă Mă iubeşti primeşte conducerea fraţilor mei: arată cum iubirea fierbinte pe care ai arătat-o totdeauna, şi cu care te slăveşti; viaţa care ai vrut s-o dai pentru mine, dă-o pentru oile mele.
Domnul deci întrebându-l pe Petru de două ori, Petru îl ia ca martor pe cel ce cunoaşte ceia ce este mai presus de inimă; dar, cum se aude întrebat şi a treia oară, este tulburat, amintirea a ceia ce s-a petrecut mai înainte, făcându-l mai timidşi mai cu grijă; căci atunci el a răspuns pe un ton sigur şi tare, ceia ce nu l-a scăpat de greşeala căderii: el se referă la Iisus Hristos însuşi, zicând: „Tu ştii toate”, adică prezentul şi viitorul. Remarcaţi, fraţii mei, cât este de schimbat Petru, cât este de cu grijă şi mai modest? El nu mai are aceiaşi aroganţă pe care o avea mai înainte, voi nu-l mai auziţi contrazicând: aceste întrebări repetate l-au tulburat. Oare la întâmplare, zice el în sine, eu voi crede că iubesc fără a iubi în realitate? Va fi oare aşa ca mai înainte? Eu aveam o părere bună despre mine, eu am răspuns cu multă siguranţă şi cu multă tărie, şi apoi am căzut. Domnul îl întreabă pe Petru de trei ori, de trei ori îi dă aceiaşi poruncă, pentru a arăta câtă grijă are el de oi şi că această grijă este cea mai mare dovadă a iubirii pe care poate să i-o dea.”…
19. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Şi spunând aceasta, i-a zis: Urmează Mie. Ioan 21,19
„Evanghelistul apoi, pentru a-i înălţa pe ascultători şi a-l face (pe Petru) mai atent, a adăugat: „Iar aceasta a zis, însemnând cu ce moarte va slăvi pe Dumnezeu”. El n-a zis: va trebui să moară, ci: „va slăvi pe Dumnezeu”, ca să înveţe că a suferi pentru Iisus Hristos este o slavă şi o cinste. „Şi spunând acestea, i-a zis: Urmează Mie”. Prin aceste cuvinte, Sfântul Ioan face să se cunoască, că Mântuitorul avea o grijă foarte mare faţă de Sfântul Petru, şi o iubire foarte mare pentru el. Dacă cineva va zice: `De ce atunci Sfântul Iacob a fost ridicat în scaunul Ierusalimului?` Eu voi răspunde că dacă n-a fost ridicat Petru pe acest scaun, aceasta a făcut-o Iisus Hristos ca să-l statornicească să fie învăţătorul lumii întregi.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 88.
Ultima frază din citatul de mai sus este o oglindă a situaţiei Bisericii din timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, (secolele 4-5), mai concret, a unei întrebări care era frecventă în mediul ecleziastic (bisericesc): care scaun episcopal are întâietate? Cel al Ierusalimului, care este cel mai vechi şi în sânul căruia s-a născut creştinismul, sau cel al Romei? Observăm şi clarificăm un lucru foarte important: nu se face referire la faptul că Roma a fost în acel timp capitala Imperiului Roman. Întâietatea scaunului nu o dă şi nu a dat-o gradul oraşului sau existenţa lui ca şi reşedinţă a împăratului. Întâietatea scaunului episcopal al Romei o dă prezenţa lui Petru şi alegerea lui ca „învăţătorul lumii întregi” de către însuşi Isus Cristos.
Ştiţi ce este mai interesant în acest pasaj al Sfântului Ioan Gură de Aur? Că este scris cam în acelaşi timp, când se ridica Patriarhia Constantinopolului. Ştim din izvoare istorice, că la Sinodul din Constantinopol (primul din acest oraş, anul 381), episcopul acestui nou oraş capitală a supărat vechile patriarhii de origine apostolică (Alexandria şi Antiohia), pentru că a pretins un primat de onoare şi locul al doilea după episcopul Romei, loc revenit până atunci Alexandriei. Şi nu au trecut nici 50 de ani de la moartea Sfântului Ioan Gură de Aur (407), care el însuşi a fost episcop de Constantinopol, când la Sinodul ecumenic din Calcedon (451), episcopul de Constantinopol de atunci, Anatolie, a pretins primatul asupra bisericilor din Orient, justificându-şi cererea prin numirea acestui oraş ca reşedinţă a împăratului, „Noua Romă.” Episcopul Romei de atunci, Papa Leon cel Mare a respins celebrul canon 28 al Conciliului din Calcedon (actul care conţine această pretenţie), atrăgându-i atenţia împăratului, că în biserică nu dictează politica, ci Evanghelia. De fapt, ruptura bisericii s-a produs aici, nu în 1054. Schisma (ruptura) parvenită cu 700 de ani mai târziu, a fost consecinţa - care putea fi calculată – relaţiilor din ce în ce mai rele dintre Constantinopol şi Roma. Revenind la omilia Sfântului Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Patriarh al Constantinopolului, cred că este una dintre cele mai frumoase mărturii despre bazele evanghelice care vorbesc despre importanţa Scaunului episcopal din Roma şi implicit a episcopului Romei.
Şi ca despărţire de acest mare Sfânt, doresc să citez dintr-o altă omilie: „Nu s-a lepădat Petru de trei ori?( Matei 26, 69-74). Nu cu jurământ, a treia oară? Nu s-a temut el de cuvintele unei slujnice de rând? Şi ce s-a întâmplat? A avut nevoie de mulţi ani pentru pocăinţă? Deloc, ci în aceeaşi noapte a şi alunecat şi s-a şi ridicat; a primit şi lovitura, şi a primit şi leacul; s-a şi îmbolnăvit, şi s-a şi vindecat! Cum? În ce chip? Plângând şi tânguindu-se. Dar, mai bine spus, nu plângând ca să plângă, ci cu multă râvnă şi mare zdrobire de inimă. De aceea şi evanghelistul n-a spus atât: “a plâns”, ci: “a plâns cu amar”( Matei 26, 75), nici un cuvânt nu poate înfăţişa cât de mare a fost puterea lacrimilor lui; dar o arată lămurit deznodământul lucrurilor. Mare, într-adevăr, a fost căderea lui Petru, că lepădarea de Hristos este un păcat fără asemănare; totuşi, după un păcat atât de mare, Hristos 1-a pus din nou în cinstea de mai-înainte şi i-a încredinţat conducerea Bisericii Universale (katolike). Şi, ceea ce-i mai mult decât orice, este că Petru ne-a arătat că are pentru Stăpân o dragoste mai mare decât toţi apostolii: “Petre, îl întreabă Domnul, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”. (Ioan 21, 15) (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 5, Despre Pocăinţă,).
Am avut ca punct de pornire citatul „Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie”, din mărturia împotriva ecumenismului. „Întreaga ceată a părinţilor” este un termen foarte vag, întâlnit şi în alte scrieri atunci când se aduc argumente împotriva Bisericii Catolice şi a papalităţii. Scopul acestor rânduri este de a defini ce înseamnă întreaga ceată a părinţilor, sau numărul lor, pentru că întâlnesc multe citate aruncate –e adevărat, cu gust – ici-colo în spusele sau scrisele unor feţe bisericeşti.
Dacă tot s-a vorbit despre sinoade, îl voi cita pe legatul roman Filip catre Părinţii celui de-al treilea Conciliu (sinod) Ecumenic (Efes, 431 d. Cr.), care a fost prezidat de Sfântul Chiril al Alexandriei, legat care s-a descris pe sine în decursul conciliului ca si „tinând locul Prea Sfântului Arhiepiscop al Bisericii Romane”: „este un lucru cunoscut de toate veacurile şi nu se îndoieşte nimeni că Sfântul şi Fericitul Petru, prinţul şi capul Apostolilor, stâlpul credinţei şi temelia Bisericii Universale [în greacă katholike], a primit de la Domnul nostru Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, cheile Împărăţiei, şi că lui i s-a dat puterea de a lega şi a dezlega păcatele – care pâna în prezent şi totdeauna există în urmaşii lui şi pronunţă judecata. De aceea sfântul şi Prea Fericitul nostru Părinte Celestin [papa Romei], succesorul şi reprezentantul lui, ne-a trimis la acest Sinod ca sa-l reprezentam.”
Iar Sfântul Chiril al Alexandriei, amintit mai sus, comenta evanghelia lui Luca zicând: „De aceea, lasându-i la o parte pe toti ceilalţi el a venit la Petru, care era conducatorul lor, spunându-i: `Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta.` ” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Luca, cap. 22). Apoi, făcând referire la renumitul text (foarte combătut) din Matei (16:18): Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui”, scrie următoarele: „Mai pe urmă El numeste o alta cinste: `Pe aceasta Piatra voi zidi Biserica Mea.` Observa cum se arata pe Sine Domn al cerului si al pamântului, pentru ca promite sa zideasca Biserica, sa o faca de neclatinat, întrucât este Domnul puterilor, si peste aceasta îl pune pe Petru ca si Pastor. Apoi El spune: `Si tie îti dau cheile Împaratiei Cerurilor.` Nici un înger, nici vreo putere rationala poate sa pronunte aceste cuvinte.” (Sf. Chiril al Alexandriei, P.G., 72, 424).
Făceam referire mai sus la Conciliul sau Sinodul din Nicea, primul sinod ecumenic al Bisericii. Foarte interesant, că în Canoanele Arabice ale Conciliului din Nicea (325 d. Hr.) - desi nu sunt între canoanele general acceptate ale sinodului - promulgate de Biserica Răsăriteană, oferă un exemplu a felului de a vedea primatul în Biserica Răsăriteană.
„[Canonul 39] Despre grija şi puterea pe care un Patriarh o are supra episcopilor si arhiepiscopilor din patriarhatul său; şi despre primatul episcopului Romei asupra tuturor.
Fie ca patriarhul să considere lucrurile făcute de către arhiepiscopi şi episcopi în provinciile lor; şi dacă va găsi ceva făcut de către aceştia altfel decât ar fi trebuit, să schimbe acele lucruri, să le rânduiască după cum găseşte de cuviinţă; pentru că el este părintele tuturor, şi ei sunt fiii lui. Şi deşi arhiepiscopul este între episcopi ca şi fratele mai mare, care poartă grijă de fraţii săi, şi căruia ei îi datorează ascultare deoarece este pus deasupra lor; totuşi patriarhul este pentru toţi aceia care sunt sub puterea lui la fel precum este acela care are scaunul Romei, capul şi principele tuturor patriarhilor; întrucât el este primul, precum era Petru, căruia îi este dată putere asupra tuturor principilor creştini, şi asupra întregului lor popor, ca unul care este Vicarul [locţiitorul] lui Cristos Domnul nostru peste toate popoarele şi peste întreaga Biserică creştină, şi oricine va contrazice acest lucru, este excomunicat de către Sinod.”
(Nicene and Post-Nicene Fathers – The Seven Ecumenical Councils, vol. 14, p. 48.)
Mai sunt şi alţi Sfinţi Părinţi din a căror scrieri putem extrage pasaje referitoare la scaunul episcopal al Romei, la demnitatea Sf. Apostol Petru şi, implicit, la Biserica Catolică.
De exemplu, Sf. Efrem Sirul (sec. 4 d. Cr.) scria următoarele în predicile sale: „Apoi Petru a primit Vicariatul (lui Cristos) peste poporul Său.” (Sermone de Martyrio. SS. App. Petri et Pauli). Şi î altă omilie: „[Iisus a spus:] Simone, următorul Meu, te-am facut temelia Sfintei Biserici. Devreme te-am numit Petru, pentru că tu vei sprijini toate zidirile ei. Tu eşti examinatorul acelora care vor construi pe pamânt o Biserică pentru Mine. Dacă ei vor dori să construiască ceea ce e fals, tu, temelia, îi vei condamna. Tu esti capul fântânii din care curge învăţătura Mea; tu eşti conducătorul ucenicilor Mei. Prin tine Eu voi da să bea tuturor oamenilor. A ta este acea dulceaţă dătătoare de viaţă pe care Eu o distribui. Te-am ales să fii precum primul născut în instituţia Mea în aşa fel încât, ca şi moştenitor, tu să fii împărţitorul comorilor Mele. Ţi-am dat cheile Împărăţiei Mele. Iată, ţi-am dat autoritate peste toate comorile Mele.”(Omilia 4:1).
Sf. Macarie Egipteanul (371 d. Cr.) scria: „Moise a fost urmat de Petru, care dăduse în mâinile lui noua Biserică a lui Cristos, şi adevărata preoţie.” (Hom. XXVI, n. 23)
Sf. Maxim din Turin (424 d. Hr.) „Datorită mărturisirii sale, fericitul apostol a meritat să audă din gura Domnului, `Tu eşti Piatra, şi pe această piatră ...` Adică, tu eşti primul care să mă mărturiseşti pe Mine pe pământ, şi Eu te voi face să ai o întâietate veşnică [un primat veşnic] în cer, si în Împărăţia Mea. Şi ce poate fi mai mult decât ca Biserica să fie zidită pe el, care este o aşa măreaţă temelie a Bisericii. Ce ar putea fi făcut mai religios, decât ca el să primească `cheile cerului,` el care l-a descoperit [revelat] pe Domnul Împărăţiei Cerurilor; întrucât el deschide credincioşilor porţile credinţei, se cuvine ca acelaşi să deschidă de asemenea acelora şi porţile cerului” (Serm. LXXII).
În cartea intitulată GRAIURI ORTODOXE - Învăţăturile Sfinţilor Părinţi asupra ecumenismului – scrisă de Ierom. Visarion Moldoveanu, se face referire la Sfîntul Teodor Studitul (+826), aducând citate împotriva ereziilor şi a modului de „convieţuire” cu acestea. În perspectiva părintelui ieromonah, şi catolicismul intră în categoria ereziilor: „Atunci cînd Credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cîrmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi cîştigă existenţa? Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămîne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămîi tăcut si dezinteresat? Sinodul nu este aceasta: sa se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor şi nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpînirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră. Sfîntul Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei. Avem poruncă de la însuşi Apostolul Pavel că, atunci cînd cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru decît am primit şi decît este scris de canoanele Soboarelor Bisericii, acela urmează a fi osîndit, ca nefăcînd parte din clerul sfinţit. Nici un sfînt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfînt, dacă ar fi călcat-o. Şi chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale (în greacă katholike), îndepărtîndu-ne de orice erezie şi urmînd oricărui Sinod recunoscut ca sobornicesc sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotărîrilor pe care le-au luat şi le-au propovăduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desăvîrşit, ci pe jumătate, cel care crede că are dreapta credinţă, dar nu se alătură dumnezeieştilor Canoane.” (Migne, PG Epistola II.81).
Acelaşi Sfânt Teodor Studitul, mai are şi alte scrieri, care se referă strict la Biserica Catolică, în care scrie următoarele: "Întrucât marelui Petru i-a dat Hristos Dumnezeul nostru cheile Împărăţiei şi i-a încredinţat demnitatea de conducător al turmei, se cuvine ca lui Petru, adică succesorului său, să i se supună orice inovaţie făcută în Biserica Universală (în greacă katholike) de aceia care se depărtează de adevăr. Aceasta am învăţat noi smeriţii şi simplii monahi de la Părinţii din vechime... Împrumut acum strigătul corifeului [conducătorului] Apostolilor, chemând pe Hristos în ajutorul său atunci când valurile mării se ridicau, şi spun Preafericimii Voastre care sunteţi reprezentantul lui Hristos: `O Primule Păstor al Bisericii care este sub cer`, salvează-ne acum că pierim. Imită-L pe Hristos Stapânul tău, întinde mâna către Biserica ta aşa cum şi El şi-a întins mâna Sa către Petru. Petru se scufundă în apă, în timp ce biserica noastră este încă o dată scufundată în adâncurile ereziei. Imită, te implorăm, pe marele Papa al cărui nume îl porţi [Papa Leon cel Mare], şi aşa cum el, la apariţia ereziei lui Eutichie, s-a ridicat în mod spiritual ca un leu, cu scrisorile sale dogmatice, aşa şi tu la rândul tău (îndraznesc să o spun datorită numelui tău) mugeşte dumnezeieşte, or mai degrabă trimite tunetele tale împotriva ereziei de acum. Pentru că dacă ei, uzurpând o autoritate care nu le aparţine, au îndraznit să convoace un sinod eretic (Sinodul din Hieria cu 338 de episcopi în 753 d.Cr.), în timp ce aceia care urmează obiceiul din vechime nu au nici măcar dreptul să convoace unul ortodox [drept-credincios] fără ştirea ta, apare ca absolut necesar, îndrăznim să-ţi spunem, ca Primatul Vostru Dumnezeiesc să convoace un Sinod legal, pentru ca dogma catolică [universală] să alunge erezia şi pentru ca nici Primatul Vostru Dumnezeiesc să fie anatemizat împreună cu toţi ortodocsii [drept-credinciosii] de aceste glasuri noi şi fără autoritate, si nici voinţele rău înclinate să găsească în acest sinod adulter [de la Hieria] o scuză pentru a fi părtaşe la păcat. Pentru a asculta pe Dumnezeiasca Voastră Autoritate ca şi Păstor Suprem am spus aceste lucruri, precum se cuvine nimicniciei noastre, noi, ultimile mădulare ale Bisericii." (Sf. Teodor Studitul, Scrisoarea catre Papa Leon al III-lea, împotriva iconoclaştilor, scrisă din închisoare).
Şi într-o altă scrisoare, acelaşi Sfânt scria următoarele: "Cu adevărat am văzut că un succesor evident al prinţului Apostolilor prezidă peste Biserica Romană. Noi cu adevărat credem ca Hristos nu şi-a părăsit Biserica Sa aici (în Constantinopol), pentru că asistenţa ta a fost singurul nostru ajutor din vechime şi dintru început, prin providenţa lui Dumnezeu, în timpuri critice. Tu eşti, cu adevărat, dintru început, izvorul netulburat şi curat al ortodoxiei, tu eşti limanul liniştit al întregii Biserici, departe de valurile ereziei, tu, de Dumnezeu alesul oras de refugiu." (Scrisoarea Sfântului Teodor si a altor patru egumeni catre Papa Pascal, T. II, Ep. 12, PG 99, 1153).
Voi încheia şirul Părinţilor Bisericii prin citarea unor părticele din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul (sec. 6-7 d. Cr.): "Cu cât nu mai mult în cazul clerului şi al Bisericii Romanilor, care din vechime pâna acum, dintre toate Bisericile care sunt sub soare, e întâi-stătătoare peste toate? Primind aceasta bineânţeles în mod canonic, atât de la sinoade şi de la Apostoli, cât şi de la principele acestora din urmă [adica de la Petru, principele Apostolilor], şi fiind numărată împreună cu ei, ea nu este supusă niciunor scrieri ori decrete ale documentelor sinodale, datorită eminenţei pontificatului ei, cu toate că în toate acestea toţi sunt în mod egal supuşi ei în conformitate cu legea preoţeasca." (în J. B. Mansi, Amplissima Collectio Conciliorum, vol. 10, 677-78).
"Daca Scaunul Roman recunoaşte că Phyrus nu este numai un pierdut ci şi un eretic, este cu siguranţă evident că oricine anatemiseşte pe aceia care l-au respins pe Phyrus anatemiseşte Scaunul Romei, adică, anatemiseste Biserica Universală (în greacă katolike). Nici nu mai este nevoie să adaug că astfel se excomunică de asemenea pe sine însuşi, dacă este cu adevărat în comuniune cu Scaunul Roman si Biserica Universală [Catolică] a lui Dumnezeu... Fie ca el să se grăbească înainte de toate să satisfacă Scaunul Roman, pentru că dacă acesta este satisfăcut, toţi vor fi de acord să-l numească cuvios şi ortodox [drept-credincios]. Pentru că vorbeşte în vânt acela care crede că poate să convingă sau să prindă în capcană o persoană ca mine, dar nu mulţumeşte şi imploră pe preafericitul Papa al Prea Sfintei Biserici Romane, adică Scaunul Apostolic (al Romei), care a primit şi posedă, în toate şi pentru toate, de la Însuşi Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu şi de la toate Sfintele Sinoade ale Bisericilor din întreaga lume în sfintele canoane şi definiţii, stapânire, autoritate şi putere de a lega si dezlega. Cu acesta [Scaunul Apostolic al Romei] Cuvântul, aşezat în capul puterilor cereşti, leagă şi dezleagă în ceruri." (Sf. Maxim Marturisitorul, Scrisoare catre Petru, în Mansi X, 692.).
Acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul scria despre celebrul „Filioque”, care încă pe atunci se discuta între Occident şi Orient: "Aceia din Regina oraşelor (Constantinopol) au atacat scrisoarea sinodală al actualului Preasfinţit Papa, nu în ceea ce priveşte toate capitolele pe care el le-a scris în ea, ci numai două dintre ele. Unul se referă la teologie [doctrina despre Sf. Treime] şi conform acestuia, spune că "Duhul Sfânt îsi are purcederea [ekporeusis] şi de la Fiul." Celălalt se referă la întrupare. Cu privire la primul subiect, ei [romanii] au adus evidenţa unanimă a Părinţilor Latini, şi de asemenea pe Chiril Alexandrinul, din studiul pe care l-a făcut despre Evanghelia Sfântului Ioan. Pe baza acestor texte, ei au arătat că nu l-au făcut pe Fiul cauza Duhului - ei ştiu de fapt că Tatăl este singura cauză [aitia] a Fiului şi a Duhului, a unuia prin naştere şi a celuilalt prin purcedere [ekporeusis] - ci au semnificat faptul că prin El purcede [proienai], aratând astfel unitatea şi identitatea fiinţei. Ei [romanii] au fost prin urmare acuzaţi exact pentru acele lucruri pentru care ar fi greşit să fie acuzaţi, pe când primii [bizantinii] au fost acuzaţi pentru acele lucruri pentru care era drept să fie acuzaţi [monotelism]. În acord cu cererea voastră le-am cerut romanilor să traducă ceea ce le este specific lor [adică "şi de la Fiul"] în aşa fel încât să se evite orice obscuritate care ar putea să rezulte de aici. Dar întrucât practica scrierii şi trimiterii [scrisorilor sinodale] a fost respectată, m-aş mira ca ei să accepte s facă aceasta. Este adevărat, desigur, că ei nu pot reproduce ideea lor într-o limbă şi în cuvinte care le sunt străine la fel precum o pot face în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem" Sf. Maxim Marturisitorul, Scrisoare catre Marinus, PG (Patrologia Greaca) 91, 136, col. 7.
În anul 2010, apărea o carte destul de interesantă, intitulată „Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat şi dumnezeu.” Numai citindu-i titlul, îi vine omului să o ia în mână şi să o citească numaidecât. Prezentarea cărţii s-a făcut astfel: „În doar câteva zeci de pagini, cartea „Papismul ieri şi azi”, editată recent de erudiţii şi foarte misionarii părinţi de la Sfânta Mănăstire Paraklitu – Grecia, ne descoperă cauzele pentru care papalitatea s-a înstrainat de Biserica lui Hristos, alegând puterea lumească în locul harului şi slavei dumnezeieşti. Lucrarea are meritul de a fi redactată într-un limbaj pe înţeles şi într-un duh foarte echilibrat, urmărind mărturisirea adevărului cu dragoste, „sine ira et studio”. Cuvintele noastre sunt de prisos în faţa dovezilor istorice, a cuvântului Sfinţilor Părinti şi, îndeobşte, al Sfintelor Sinoade ale Bisericii.”
Nu doresc să intru în amănuntele cărţii, de altfel o carte foarte interesantă. Doresc doar să răspund cu un citat preluat dintr-o carte a părintelui Claudiu Dumea, un profesor din Iaşi. Şi mă bazez şi pe citatele aduse mai sus din Sfinţii Părinţi: „A afirma că papa, urmaşul lui Petru sau Biserica Catolică zidită de Petru a căzut de la dreapta credinţă, de la ortodoxie, că a căzut în erezie, este o afirmaţie extrem de gravă împotriva Evangheliei; înseamnă că de fapt cuvântul lui Cristos nu s-a împlinit, rugăciunea lui nu şi-a făcut efectul; credinţa lui Petru s-a pierdut, nu mai are cine să-i întărească pe fraţi în credinţă.
Papa nu poate să nu fie ortodox şi Biserica Catolică condusă de Papa nu poate să nu fie în acelaşi timp şi ortodoxă, adică să nu aibă credinţa adevărată. Ortodoxia Bisericii Ortodoxe e datorată tocmai urmaşilor lui Petru. În primul mileniu creştin, papii au garantat ortodoxia, credinţa adevărată în Răsăritul bântuit de tot felul de erezii. Bizanţul a căzut de nenumărate ori în erezie. Din cei 60 de titulari care au ocupat scaunul Patriarhal al Constantinopolului între Conciliul I din Niceea (325) şi Conciliul al II-lea din Niceea (787), 27 au fost eretici notorii, condamnaţi de Conciliile ecumenice. Cum ar fi putut aceştia să asigure ortodoxia credinţei, fără urmaşul lui Petru?
E interesant de ştiut de unde si-a luat Biserica Răsăriteană după ruptura din 1054 denumirea de Biserică Ortodoxă. După multe lupte şi prigoane, erezia iconoclastă, adică a distrugătorilor de icoane, a fost definitiv izgonită din Constantinopol. În amintirea acestei victorii asupra acestei erezii şi asupra tuturor ereziilor, s-a stabilit, pe 11 martie 843, sărbătoarea ortodoxiei. Sărbătoarea se ţine în prima duminică a Postului Mare. Dar cel care a distrus erezia iconoclastă în Răsărit şi a restabilit ortodoxia, adică credinţa adevărată cu privire la cultul icoanelor, a fost tocmai papa de la Roma.”- Religii, Biserici, secte privite din perspectivă catolică, pag. 132-133.
Dacă cineva ar interveni cu argumente împotriva tuturor afirmaţiilor de mai sus, ar spune, printre altele, următorul lucru: Biserica Ortodoxă îi recunoaşte şi îi cinsteşte pe episcopii Romei din primul mileniu, dar nu şi pe cei de după schismă. Este adevărat, cu totul adevărat. De aceea voi face referire la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Dar la cea de dinainte de „îndreptăţire.” Mai concret: Biserica Ortodoxă Greacă în anii 1884-1885 a recurs la o modificare a textelor liturgice, Biserica Ortodoxă Română făcând această îndreptăţire a textelor liturgice (modificare) în anul 1913. S-a constatat (zic eu, destul de târziu) că s-au strecurat în cărţile de rugăciuni erori de dogmă, cum ar fi cea cu privire la primatul Sfântului Petru şi, implicit, al papei. (Cine le-o fi strecurat? Sfinţii Părinţi care le-au compus?) Să urmeze şi un exemplu elocvent: textul care provine din vechea rugăciune de dezlegare pentru morţi şi care conţine următorul pasaj: “care pe verhovnicul ucenicilor şi apostolilor tăi, Petru, ai zidit Biserica ta şi i-ai dat lui cheile împărăţiei cerurilor”, a fost înlocuit cu următorul text: “Cela ce după Sfânta Ta înviere din morţi cea de-a treia zi, cu darul tău ai binevoit a da sfinţilor tăi ucenici şi apostoli cheile împărăţiei cerurilor…”
În ziua de 29 iunie, sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, se cântă (se cânta) cu aceste cuvinte: „Tu, după vrednicie, piatră te-ai numit, când credinţa Bisericii neclintită de Domnul a întărit-o şi pe tine mai mare Păstor oilor celor cuvântătoare te-a pus… .”
Mineiul pe luna ianuarie, a zilei de 16, a sărbătorii numită “Inchinarea lanţului Sfântului apostol Petru” spunea: “Astăzi temelia Bisericii, Petru, piatra credinţei, ne pune înainte cinstitul lanţ… Temelia Bisericii, piatra credinţei, mai marele apostolilor, temelia cea neclintită a dogmelor, verhovnicul apostolilor… punătorule de lege… păstorule al turmei lui Cristos, Petre slăvite… Roma nepărăsind, la noi ai venit,… cel ce ai fost decât apostolii mai întâi pe scaun şezător… pe temelia credinţei sufletele tuturor credincioşilor le-ai zidit.”
In sărbătoarea Sfântului Leon cel Mare, episcopul Romei, Mineiul zice: "Cum te vom numi pe tine, de Dumnezeu insuflate? Cap al Bisericii lui Hristos celei dreptcredincioase, ochiul bunei credinţe... cel de acum următorul cinstitului Petru şi imbogăţit cu scaunul cel mai de sus al aceluia..." (Cum se face, că Papa Leon cel Mare e cinstit ca sfânt în calendarele ortodoxe, iar în cărţile de istorie a bisericii este numit expansionist şi mândru, un papă care încalcă libertatea şi drepturile Bisericii Ortodoxe?!).
Mineiul lunii noiembrie (Sf. Clement): "De supărările pătimilor odihnindu-ţi gândul, l-ai facut a se zăbovi la cunoştinţa celor ce sunt cu adevărat, prea sfinţite Clemente. Pentru aceea cela ce chiar şi mai înainte de toate acestea, te-au tras la aceasta, prin Verhovnicul Apostolilor, Petru, carele te-au învăţat pe tine cele dumnezeieşti, şi te-au lăsat vrednic următoriu lui şi în urma căruia bine ocârmuind Biserica, preaînţelepte, ...."
Lex orandi est lex credendi. Învăţătura rugăciunii (Liturghiei) este învăţătura credinţei. Şi pentru catolici, şi pentru ortodocşi. Până nu de mult aşa învăţa Dumnezeiasca Liturghie. Şi închei reluând cuvintele Părintelui Claudiu Dumea: „A afirma că papa, urmaşul lui Petru sau Biserica Catolică zidită de Petru a căzut de la dreapta credinţă, de la ortodoxie, că a căzut în erezie, este o afirmaţie extrem de gravă împotriva Evangheliei; înseamnă că de fapt cuvântul lui Cristos nu s-a împlinit, rugăciunea lui nu şi-a făcut efectul; credinţa lui Petru s-a pierdut, nu mai are cine să-i întărească pe fraţi în credinţă.”
Pr. Ioan Roman |
|
|
|
|
