Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Inima Tatălui
Primul personaj din marea dramă care s-a desfăşurat pe Calvar a fost Dumnezeu Tatăl.
Dumnezeu Tatăl nu a fost doar un spectator care s-a mulţumit să privească pasiv de departe, din înaltul cerului suferinţele, răstignirea, moartea Fiul său, ci a lua parte activă la această dramă suferind în inima sa de Tată tot ce a suferit Fiu în trupul său: căci, Dumnezeu, nu este numai raţiunea supremă şi infinită despre care vorbesc filozofii Greciei antice, dar mai mult decât atât, el este inima supremă şi infinită de Tată aşa cum ni l-a descoperit Cristos. În Iliada, Homer scria aceste cuvinte: Zeii i-au condamnat pe sărmanii muritori să trăiască în suferinţă. Homer nu cunoştea inima de Tată a lui Dumnezeu, inimă capabilă de suferinţă.
Când citim primele capitole ale Genezei nu trebuie să vedem în ele doar un Dumnezeu mânios preocupat mai presus de toate să-i pedepsească pe primii noştri părinţi căzuţi în păcat. E drept că în urma căderii în păcat au urmat pentru primii oameni tot felul de suferinţe, dar acestea au fost urmare firească a păcatului, nu a răzbunării lui Dumnezeu. Dumnezeu îl avertizează pe Adam: "Să nu mănânci din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, căci în ziua în care vei mânca vei muri". S-a întâmplat exact ce se întâmplă cu un copil care nu ascultă şi ca urmare a neascultării lui cade şi îşi rupe un picior sau o mână, sau moare: s-a pedepsit singur destul, nu mai vine tata să-l lovească, să-l pedepsească: dimpotrivă, tatăl suferă în inima sa pentru suferinţele fiului său neascultător. Îmi spunea odată un părinte că atunci când trebuie să-şi pedepsească copilul, când îl loveşte, îşi întoarce capul în altă parte să nu-l vadă cum suferă. Când Dumnezeu îi izgoneşte pe primii noştri părinţi din paradisul pământesc, mânându-i din urmă, aşa trebuie să ni-l imaginăm: întorcându-şi capul îndărăt să nu-i vadă cum suferă pe ei şi pe toţi urmaşii lor. Iar ca semn al iubirii şi compătimirii faţă de omenirea căzută în nenorocire, chiar în momentul izgonirii din paradis, Dumnezeu promite un Mântuitor, un Salvator, pe Fiul unei femei care va zdrobi capul satanei, cel care a inspirat neascultarea şi păcatul. Iar când s-a împlinit timpul hotărât, Mântuitorul promis a venit în lume.
"Eu mă jucam în piaţa publică împreună cu tovarăşii mei, spune sfântul Bernard într-o predică a sa, când în palatul regal s-a rostit asupra mea sentinţa de condamnare la moarte. Dar a auzit aceasta fiul unic al regelui. Imediat şi-a luat coroana de pe cap, şi-a dezbrăcat hainele de prinţ, şi-a pus o haină de pocăinţă şi cenuşă pe cap şi a părăsit palatul desculţ, plângând tânguindu-se pentru că servitorul său fusese condamnat la moarte. L-am văzut dintr-odată în această stare stând înaintea mea şi adânc impresionat l-am întrebat ce s-a întâmplat şi am aflat atunci că vrea să moară pentru mine".
Atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni, scrie sfântul Ioan, încât l-a dat pe Fiul său unul născut pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică.
Fiul lui Dumnezeu a săvârşit lucrarea de mântuire a lumii printr-un şir neîntrerupt de suferinţe, de sacrificii, care au culminat cu sacrificiul suprem, cu moartea pe cruce. Dar în acest şir de suferinţe şi mai ales în patima lui Cristos trebuie să vedem lucrarea primordială a Tatălui. "Tatăl care rămâne în mine îşi împlineşte lucrările sale, spune Isus în evanghelia sfântului Ioan. Tatăl s-a asociat la suferinţele Fiului său, s-a angajat pe calea dureroasă a crucii împreună cu Fiul său.
Când Tatăl a sacrificat tot ce a avut mai scump ca victimă de ispăşire pentru păcatele lumii, pe Fiu său, victimă a fost nu numai Fiul, dar şi Tatăl.
Vorbind despre acest gest al Tatălui izvorât din iubirea supremă faţă de oameni, sfântul Pavel spune: "Dumnezeu nu l-a cruţat pe Fiul său unic". Foloseşte aceeaşi expresie pe care cartea Genezei o foloseşte descriind jertfa lui Isaac: Abraham nu l-a cruţat pe fiul său unic. Cel jertfit trebuia să fie Isaac, dar în realitate greutatea jertfei o purta Abraham: a-şi jertfi propria sa inimă de tată. La fel inima Tatălui a sângerat de toate suferinţele pătimirii lui Cristos. Există persoane atât de legate între ele prin iubire încât simt împreună, simultan, exact aceleaşi dureri. Sunt mame care atunci când pe copil îl doare o măsea exact aceeaşi măsea o doare şi pe mamă: când copilului i s-a măseaua, i-a trecut şi mamei durerea. Am cunoscut undeva două surori gemene: când pe una o dorea capul o dorea şi pe cealaltă, când pe una o dorea stomacul o dorea şi pe cealaltă încât medicul nu ştia care e bolnavă şi care suferă din cauza celeilalte: când uneia îi trecea durerea, automat dispărea durerea şi celeilalte. Nu ne putem imagina legătura de iubire mai puternică decât aceea dintre Tatăl şi Fiul său Isus Cristos. Durerile suportate de Isus în trupul său le-a suportat şi Tatăl în inima sa.
În ajunul morţii sale, la Cina cea de Taină, Isus prevede singurătatea în care îl vor lăsa ucenicii săi: "Voi toţi mă veţi părăsi". Dar ştiind că Tatăl va fi alături de El în ceasurile grele ale Pătimirii adaugă: Dar eu nu sunt singur pentru că Tatăl este cu mine, căci Tatăl este în mine şi eu în Tatăl. Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl - îi spuse Isus lui Filip. Într-adevăr, cine a văzut chipul lui Isus desfigurat de suferinţă în pretoriul lui Pilat, pe drumul Calvarului şi pe Calvar, a văzut chipul Tatălui, desfigurat de suferinţe. Iar când suferinţele lui Isus au ajuns la paroxism smulgându-i strigătul: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mai părăsit?" inima Tatălui a sângerat cel mai puternic. În mod instinctiv creştinii meditând patimile lui Isus Cristos şi-au îndreptat privirile spre Maria, Mama lui Isus, ca spre modelul cel mai mişcător de compătimire, de participare la suferinţele Pătimirii lui Cristos.
La statuia lui Michelangelo din bazilica San Pietro din Roma - Piete (pieta-compătimire) e permanent procesiune: vizitatorii contemplă îndelung chipul dezvoltat al Mariei ţinând pe genunchi trupul neînsufleţit al Fiului ei. Artiştii Evului Mediu mai cunoşteau o Pieta: îl reprezenta pe Tatăl ţinând în braţe cadavrul Fiului Său. Faţa îndurerată sugera emoţia profundă cu care inima Tatălui a trăit drama acestei morţi.
Spunând că Tatăl a împărtăşit toate suferinţele Fiului său, nu vrem să cădem în greşeala doctrinară numită patripasionism, greşeală cunoscută în trecut, în istoria Bisericii, care susţinea că în Dumnezeu nu există decât o singură persoană, astfel încât persoana divină care suferă pe cruce se identifica cu Tatăl. E drept, Dumnezeu Tatăl în natura sa dumnezeiască nu poate fi atins de vreo suferinţă; este infinit de fericit şi totuşi suferă în iubirea sa, în inima sa de Tată - care nu e totuşi o inimă de carne. Această coexistenţă a unei fericiri infinite cu o suferinţă reală e un mister pentru noi, după cum un mister este pentru mintea noastră coexistenţa unei fericirii infinite ca Dumnezeu şi a unei suferinţe imens ca om în Cristos în timpul pătimirii şi morţii sale.
Isus ne-a învăţat că Dumnezeu nu este numai Tatăl său, dar în acelaşi timp este şi Tatăl nostru. Dacă inima lui a sângerat şi a suferit împreună cu Fiul său pe Calvar, din iubire şi compătimire faţă de noi, inima lui continuă să sângereze şi să sufere pentru toate suferinţele copiilor săi de pe pământ. Dumnezeu nu stă izolat în fortăreaţa inaccesibilă a divinităţii sale, dar, e alături de omul în suferinţă. Acest lucru ni-l spune prin gura profetului Isaia: "Aşa vorbeşte cel Preaînalt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt omul zdrobit şi smerit ca să dau curaj sufletelor smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite" (Is. 57,15).
O povestire africană spune că un beduin obişnuia să se culce la pământ şi să-şi lipească urechea de nisipul pustiului. Când cineva îl întrebă: - Ce faci acolo? - răspunse: - Ascult pustiul care plânge pentru că ar vrea să devină o grădină.
Lumea aceasta e ca un pustiu în care bântuie răutatea, violenţa, nedreptatea, răzbunarea, suferinţele de tot felul. Ce lucru mângâietor este pentru noi să ne putem lipi urechea de pieptul lui Dumnezeu şi să-i auzim bătăile inimii: acea inimă care suferă împreună cu noi şi care ar vrea ca pământul acesta să se transforme într-o grădină. Căci într-un fel suferi când suferi de unul singur, abandonat, şi altfel suferi când tatăl îţi ţine mâinile sale. Orice suferinţă omenească devine în mod misterios suferinţa lui Dumnezeu. Filozoful J. Maritain are dreptate spunând că ideea unui Dumnezeu insensibil la suferinţele oamenilor explică revolta unei mari mase de ne-creştini împotriva lui Dumnezeu. Dacă oamenii, spunea filozoful, ar şti că Dumnezeu suferă cu noi şi mai mult mai mult decât noi de tot răul care pustieşte pământul, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar mântui.
În sfârşit iubirea lui Dumnezeu,, iubirea care se sacrifică, iubirea care suferă cu cei ce suferă, e modelul iubirii din noi cei care ne numim copii ai lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu ne arată că nu există iubire fără sacrificiu, fără renunţare, fără dăruire, fără a lua parte la suferinţele altora, că iubirea care exclude suferinţa se cheamă egoism, că ultima expresie a iubirii este suferinţa.
"Iubirea mea - scrie sfântul Ignaţiu, episcop pe la anul o sută - e o iubire răstignită".
"Nu se poate trăi fără a iubi, nu poţi iubi fără a suferi" - spune un cunoscut cântec italian.
Iubirea adevărată să o cerem de la Părintele îndurărilor: Tată cu inima atât de simţitoare faţă de suferinţele noastre, fă inima noastră asemenea cu Inima ta.
Amin...
Pr. Claudiu Dumea |
|
|
|
|
