Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Predica Pr. R. Cantalamessa: DUMNEZEU ESTE IUBIRE
DUMNEZEU ESTE IUBIRE
Prima şi fundamentala veste pe care Biserica trebuie să o ducă lumii şi pe care lumea o aşteaptă de la Biserică este cea a iubirii lui Dumnezeu. Dar pentru ca evanghelizatorii să fie în măsură să transmită această certitudine, este necesar ca să fie ei înşişi pătrunşi de iubirea lui Dumnezeu, ca ea să fie lumină a vieţii lor. În acest scop ar vrea să slujească, măcar în minimă parte, această meditaţie.
Expresia "iubirea lui Dumnezeu" are două accepţiuni foarte diferite între ele: una în care Dumnezeu este obiect şi alta în care Dumnezeu este subiect; una care indică iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi alta care indică iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Omul, înclinat prin natura sa să fie mai mult activ decât pasiv, mai mult să fie creditor decât să fie debitor, a dat mereu precedenţă primei semnificaţii, la ceea ce facem noi pentru Dumnezeu. Şi predica creştină a urmat această cale, vorbind, în anumite perioade, aproape numai despre "obligaţia" de a-l iubi pe Dumnezeu ("De diligendo Deo").
Însă revelaţia biblică dă precedenţă celei de-a doua semnificaţii: iubirii "lui" Dumnezeu, nu iubirii "faţă de" Dumnezeu. Aristotel spune că Dumnezeu mişcă lumea "deoarece este iubit", adică deoarece este obiect de iubire şi cauză finală a tuturor creaturilor1. Însă Biblia spune exact contrariul şi anume că Dumnezeu creează şi mişcă lumea deoarece iubeşte lumea. Cel mai important lucru, în privinţa iubirii lui Dumnezeu, nu este aşadar că omul îl iubeşte pe Dumnezeu, ci că Dumnezeu îl iubeşte pe om şi îl iubeşte "cel dintâi": "În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit" (1In 4,10). De asta depinde tot restul, inclusiv însăşi posibilitatea noastră de a-l iubi pe Dumnezeu: "Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19).
1. Iubirea lui Dumnezeu în veşnicie
Ioan este omul marilor salturi. În reconstruirea istorii pământeşti a lui Cristos, ceilalţi s-au oprit la naşterea lui din Maria, el face marele salt înapoi, din timp în veşnicie: "La început era Cuvântul". Acelaşi lucru îl face în privinţa iubirii. Toţi ceilalţi, inclusiv Paul, au vorbit despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în istorie şi culminată în moartea lui Cristos; el merge înapoi dincolo de istorie. Nu ne prezintă numai un Dumnezeu care iubeşte, ci un Dumnezeu care este iubire. "La început era iubirea, iubirea era la Dumnezeu şi iubirea era Dumnezeu": aşa putem dezlega afirmaţia sa: "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8).
Despre ea Augustin a scris: "Dacă n-ar exista, în toată această Scrisoare şi în toate paginile Scripturii, nici un elogiu al iubirii în afară de acest singur cuvânt, şi anume că Dumnezeu este iubire, n-ar trebui să cerem mai mult"2. Toată Biblia nu face decât "să relateze iubirea lui Dumnezeu"3. Aceasta este vestea care susţine şi explică toate celelalte. Se discută fără sfârşit, şi nu numai de astăzi, dacă există Dumnezeu; dar eu cred că lucrul cel mai important nu este de a şti dacă Dumnezeu există, ci dacă este iubire4. Dacă, prin ipoteză, el ar exista dar nu ar fi iubire, ar trebui mai mult să ne temem decât să ne bucurăm pentru existenţa lui, aşa cum de fapt s-a întâmplat la diferite popoare şi civilizaţii. Credinţa creştină ne asigură tocmai cu privire la asta: Dumnezeu există şi este iubire!
Punctul de plecare al călătoriei noastre este Treimea. Pentru ce cred creştinii în Treime? Răspunsul este: pentru că ei cred că Dumnezeu este iubire. Acolo unde Dumnezeu este conceput ca Lege supremă sau Putere supremă nu este nevoie desigur de o pluralitate de persoane şi pentru aceasta nu se înţelege Treimea. Dreptul şi puterea pot să fie exercitate de o singură persoană, iubirea nu.
Nu există iubire care să nu fie iubire faţă de ceva sau faţă de cineva, aşa cum - spune filozoful Husserl - nu există cunoaştere care să nu fie cunoaştere de ceva. Pe cine iubeşte Dumnezeu pentru a fi definit iubire? Omenirea? Dar oamenii există numai de câteva milioane de ani; înainte de asta, pe cine iubea Dumnezeu pentru a fi definit iubire? Nu se poate să fi început a fi iubire la un anumit moment din timp, pentru că Dumnezeu nu-şi poate schimba esenţa sa. Cosmosul? Dar universul există de câteva miliarde de ani; înainte, pe cine iubea Dumnezeu pentru a se putea defini iubire? Nu putem spune: se iubea pe el însuşi, pentru că iubirea de sine nu este iubire, ci egoism sau, aşa cum spun psihologii, narcisism.
Şi iată răspunsul revelaţiei creştine pe care Biserica la preluat de la Cristos şi l-a explicat în crezul ei. Dumnezeu este iubire în el însuşi, înainte de timp, pentru că din totdeauna are în el însuşi un Fiu, Cuvântul, pe care-l iubeşte cu o iubire infinită care este Duhul Sfânt. În orice iubire există mereu trei realităţi sau subiecţi: unul care iubeşte, unul care este iubit şi iubirea care îi uneşte.
2. Iubirea lui Dumnezeu în creaţie
Atunci când această iubire de izvor se manifestă în timp, avem istoria mântuirii. Prima ei etapă este creaţia. Iubirea este, prin natura sa, "diffusivum sui", adică "tinde să se comunice". Şi de vreme ce "acţiunea urmează fiinţa", fiind iubire, Dumnezeu creează din iubire. "Pentru ce ne-a creat Dumnezeu?": aşa suna a doua întrebare din catehismul de odinioară, şi răspunsul era: "Pentru ca omul să-l cunoască, să-l iubească şi să-l slujească şi astfel să dobândească viaţa veşnică". Răspuns incontestabil, dar parţial. El răspunde la întrebarea cu privire la cauza finală: "pentru ce scop ne-a creat Dumnezeu"; nu răspunde la întrebarea cu privire la cauza care cauzează: "pentru ce ne-a creat, ce anume l-a făcut să ne creeze". La această întrebare nu trebuie să se răspundă: "pentru ca să-l iubim", ci "pentru că ne iubea".
Conform teologiei rabinice, însuşită de Sfântul Părinte în ultima sa carte despre Isus, "cosmosul este creat nu pentru ca să fie astre multiple şi atâtea alte lucruri, ci pentru ca să fie un spaţiu pentru "alianţă", pentru "da"-ul iubirii dintre Dumnezeu şi omul care îi răspunde"5. Creaţia este în vederea dialogului de iubire a lui Dumnezeu cu creaturile sale.
În privinţa acestui punct, cât de departe este viziunea creştină despre originea universului de cea a scientismului ateu amintit în Advent! Una din suferinţele cele mai profunde pentru un tânăr sau o tânără este să descopere într-o zi că este în lume din întâmplare, nevoiţi, neaşteptaţi, eventual datorită unei greşeli a părinţilor. Un anumit scientism ateu pare angajat să provoace acest tip de suferinţă întregii omeniri. Nimeni n-ar şti să ne convingă de faptul că noi am fost creaţi din iubire mai bine decât o face sfânta Ecaterina de Siena într-o înfocată rugăciune a ei către Sfânta Treime:
"Aşadar, Tată veşnic, cum ai creat această creatură a ta? [...]. Focul te-a constrâns. O, iubire inefabilă, deşi în lumina ta tu vedeai toate fărădelegile, pe care creatura ta trebuia să le comită împotriva bunătăţii tale infinite, tu te-ai prefăcut că aproape nu vezi, dar ţi-ai oprit ochiul în frumuseţea creaturii tale, de care tu, ca nebun şi beat de iubire, te-ai îndrăgostit şi din iubire ai scos-o din tine, dându-i să fie după chipul şi asemănarea ta. Tu, adevăr veşnic, mi-ai declarat mie adevărul tău, şi anume că iubirea te-a constrâns să o creezi".
Aceasta nu este numai agape, iubire de milostivire, de dăruire şi de coborâre; este şi eros şi în stare pură; este atracţie spre obiectul propriei iubiri, stimă şi fascinaţie a frumuseţii ei.
3. Iubirea lui Dumnezeu în revelaţie
A doua etapă a iubirii lui Dumnezeu este revelaţia, Scriptura. Dumnezeu ne vorbeşte despre iubirea sa mai ales în profeţi. Spune în Osea: "L-am iubit pe Israel de când era copil [...]. Eu l-am învăţat pe Efraim să meargă ţinându-l cu mâinile mele [...]. L-am condus cu bunătate, cu legături de gingăşie, l-am tratat ca un părinte care îşi ridică odorul la obraz, m-am aplecat asupra lui, dându-i de mâncare [...]. Cum te voi lăsa, Efraime? [...] Inima se zvârcoleşte în mine, mila mă cuprinde" (Os 11,1-4).
Regăsim tot acest limbaj în Isaia: "Poate oare o femeie să uite de copilul pe care-l alăptează şi să nu-şi iubească rodul trupului ei?" (Is 49,15) şi în Ieremia: "Oare nu este Efraim pentru mine un fiu scump, un copil iubit de mine? Căci când vorbesc de el, îmi aduc aminte de el cu drag, de aceea, îmi arde inima în mine pentru el şi voi avea milă de el" (Ier 31,20).
În aceste oracole, iubirea lui Dumnezeu se exprimă în acelaşi timp ca iubire paternă şi maternă. Iubirea paternă este formată din stimul şi grijă; tatăl vrea să-şi crească fiul şi să-l ducă la maturitatea deplină. Pentru aceasta îl corectează şi cu greu îl laudă în prezenţa lui, de frică să ne creadă că a ajuns deja şi să nu mai înainteze. Iubirea maternă în schimb este formată din primire şi din gingăşie; este o iubire "viscerală"; porneşte din fibrele profunde ale fiinţei mamei, acolo unde creatura s-a format, şi de acolo cuprinde întreaga persoană făcând-o "să freamete de milă".
În domeniul uman, aceste două tipuri de iubire - bărbătească şi maternă - sunt, mai mult sau mai puţin categoric, despărţite. Filozoful Seneca spunea: "Nu vezi cât de diferită este maniera de a iubi a taţilor şi a mamelor? Taţii îi trezesc devreme pe copii pentru ca să studieze, nu le permit să stea leneşi şi îi fac să transpire şi uneori chiar să plângă. În schimb mamele îi răsfaţă în sân şi îi ţin aproape şi evită să-i contrazică, să-i facă să plângă şi să-i trudească"6. Însă în timp ce Dumnezeul filozofului păgân are faţă de oameni numai "sufletul unui tată care iubeşte fără slăbiciune" (sunt cuvintele lui), Dumnezeu biblic are şi sufletul unei mame care iubeşte "cu slăbiciune".
Omul cunoaşte din experienţă un alt tip de iubire, aceea despre care se spune că este "mai tare decât moartea şi că flăcările sale sunt flăcări de foc" (cf. Ct 8,6), şi la acest tip de iubire şi Dumnezeu a recurs, în Biblie, pentru a ne da o idee despre iubirea lui pasionată faţă de noi. Toate fazele şi vicisitudinile nupţiale sunt evocate şi utilizate în acest scop: vraja iubirii în stare de început în logodnă (cf. Ier 2,2); plinătatea bucuriei din ziua de nuntă (cf. Is 62,5); drama rupturii (cf. Os 2,4 şi urm.) şi în sfârşit renaşterea, plină de speranţă, a vechii legături (cf. Os 2,16; Is 54,8).
Iubirea nupţială este, în mod fundamental, o iubire de dorinţă şi de alegere. De aceea, dacă este adevărat că omul îl doreşte pe Dumnezeu, este adevărat, în mod misterios, şi contrariul şi anume că Dumnezeu îl doreşte pe om, vrea şi stimează iubirea lui, se bucură pentru el "aşa cum se bucură mirele pentru mireasă" (Is 62,5)!
Aşa cum notează Sfântul Părinte în Deus caritas est, metafora nupţială care străbate aproape toată Biblia şi inspiră limbajul "alianţei", este ce mai bună dovadă că şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este eros şi agape, înseamnă a da şi a căuta împreună. Nu se poate reduce numai la milostivire, la un "a face caritate" omului, în sensul cel mai redus al termenului.
4. Iubirea lui Dumnezeu în întrupare
Ajungem astfel la etapa culminantă a iubirii lui Dumnezeu, întruparea: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut" (In 3,16). În faţa întrupării se pune aceeaşi întrebare pe care ne-am pus-o pentru creaţie. Pentru ce Dumnezeu s-a făcut om? Cur Deus homo? Mult timp răspunsul a fost: pentru a ne răscumpăra de păcat. Duns Scotus a aprofundat acest răspuns, făcând din iubire motivul fundamental al întrupării, precum şi al tuturor celorlalte opere ad extra ale Treimii.
Dumnezeu, spune Scotus, mai întâi, se iubeşte pe el însuşi; în al doilea rând, vrea ca să fie alte fiinţe care îl iubesc ("secundo vult alios habere condiligentes"). Dacă decide întruparea este pentru ca să fie o altă fiinţă care îl iubeşte cu iubirea cea mai mare posibilă în afară de el7. Aşadar întruparea ar fi avut loc chiar dacă Adam nu ar fi păcătuit. Cristos este primul gândit şi primul voit, "primul născut din toată creaţia" (Col 1,15), nu soluţia la o problemă intervenită ca urmare a păcatului lui Adam.
Dar şi răspunsul lui Scotus este parţial şi trebuie completat în baza a ceea ce ne spune Scriptura despre iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu a voit întruparea Fiului, nu numai pentru a avea pe cineva în afara lui de iubit în mod vrednic de el! Şi acesta este Fiul făcut om, în care Tatăl "îşi află toată bucuria" şi cu el noi toţi suntem făcuţi "fii în Fiul".
Cristos este dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu faţă de om nu numai în sens obiectiv, în maniera unei garanţii neînsufleţite care se dă cuiva care este iubit; este aşa şi în sens subiectiv. Cu alte cuvinte, nu este numai dovada iubirii lui Dumnezeu, ci este însăşi iubirea lui Dumnezeu care a asumat o formă umană pentru a putea iubi şi a fi iubit din interiorul situaţiei noastre. La început era iubirea şi "iubirea s-a făcut trup": aşa parafrazează o scriere creştină foarte veche cuvintele din Prologul lui Ioan8.
Sfântul Paul creează o expresie potrivită pentru această nouă modalitate a iubirii lui Dumnezeu, o numeşte "iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus" (Rom 8,39). Dacă, aşa cum se spunea data trecută, orice iubire a noastră faţă de Dumnezeu trebuie de acum să se exprime în mod concret în iubire faţă de Cristos, este pentru că orice iubire a lui Dumnezeu faţă de noi este, mai întâi, exprimată şi cuprinsă în Cristos.
5. Iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimi
Istoria iubirii lui Dumnezeu nu se termină cu Paştele lui Cristos, ci se prelungeşte în Rusalii care fac prezentă şi activă "iubirea lui Dumnezeu în Cristos Isus" până la sfârşitul lumii. De aceea, nu suntem constrânşi să trăim numai din amintirea iubirii lui Dumnezeu, ca despre un lucru trecut. "Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit" (Rom 5,5).
Dar ce este această iubire care a fost revărsată în inima noastră la botez? Este un sentiment al lui Dumnezeu faţă de noi? O dispoziţie binevoitoare a lui în privinţa noastră? O înclinaţie? Adică, ceva intenţional? Este mult mai mult; este ceva real. Este, la literă, iubirea lui Dumnezeu, adică iubirea care circulă în Treime între Tatăl şi Fiul şi care în întrupare a asumat o formă umană şi acum noi suntem părtaşi de ea sub formă de "locuire". "Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el" (In 14,23).
Noi devenim "părtaşi de natura divină" (2Pt 1,4), adică părtaşi de iubirea divină. Ne aflăm prin har, explică sfântul Ioan al Crucii, în vârtejul de iubire care trece din totdeauna, în Treime, între Tatăl şi Fiul9. Mai bine: între vârtejul de iubire care trece acum, în cer, între Tatăl şi Fiul său Isus Cristos, înviat din morţi, ale cărui mădulare suntem.
6. Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu!
Iată, Venerabili părinţi, fraţi şi surori, această revelaţie pe care am trasat-o în mod sărac este revelaţia obiectivă a iubirii lui Dumnezeu în istorie. Acum să venim la noi: ce vom face, ce vom spune după ce am ascultat cât de mult de iubeşte Dumnezeu? Un prim răspuns este: să-i iubim din nou pe Dumnezeu! Nu aceasta este prima şi cea mai mare poruncă din lege? Da, dar ea vine după aceea. Alt răspuns posibil: să ne iubim între noi aşa cum ne-a iubit Dumnezeu! Nu spune evanghelistul Ioan că, dacă Dumnezeu ne-a iubit, "şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii" (1In 4,11)? Şi acesta vine după aceea; mai întâi este un alt lucru de făcut. Să credem în iubirea lui Dumnezeu! După ce a spus că "Dumnezeu este iubire", evanghelistul Ioan exclamă: "Noi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16).
Aşadar credinţa. Dar aici e vorba de o credinţă specială: credinţa-uimire, credinţa incredulă (un paradox, ştiu, dar adevărat!), credinţa care nu ştie să se capaciteze de ceea ce crede, chiar dacă crede. Cum este posibil ca Dumnezeu, foarte fericit în veşnicia lui liniştită, să fi avut dorinţa nu numai să ne creeze, ci şi să vină personal să sufere în mijlocul nostru? Cum este posibil acest lucru? Iată, aceasta este credinţa-uimire, credinţa care ne face fericiţi.
Marele convertit apologet al credinţei Clive Staples Lewis (autor, întâmplător, al ciclului narativ Narnia, adus recent pe ecrane) a scris un roman singular intitulat "Scrisorile lui Berlicche". Sunt scrisori pe care un diavol bătrân le scrie un diavol tânăr şi lipsit de experienţă care este angajat pe pământ să seducă un tânăr londonez care tocmai s-a întors la practica creştină. Scopul este de a-l instrui cu privire la mişcările pe care trebuie să le facă pentru a reuşi să-l seducă. E vorba de un tratat modern, foarte fin, de morală şi de ascetică, ce trebuie citit pe dos, adică făcând exact contrariul a ceea ce este sugerat.
La un moment dat autorul ne face să asistăm la un fel de discuţie care se desfăşoară între diavoli. Ei nu pot să ne capaciteze că Duşmanul (aşa îl numesc pe Dumnezeu) iubeşte cu adevărat "viermii umani şi doreşte libertatea lor". Sunt siguri că nu poate fi aşa. Trebuie să fie obligatoriu o înşelăciune, un truc. Ne cercetăm, spun ei, din ziua în care "Tatăl Nostru" (aşa îl numesc pe Lucifer), tocmai pentru acest motiv, s-a îndepărtat de el; încă nu am descoperit asta, dar într-o zi vom reuşi10. Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaturile sale este, pentru ei, misterul misterelor. Şi eu cred că, măcar în asta, diavolii au dreptate.
Ar părea o credinţă uşoară şi plăcută; în schimb este probabil cel mai dificil lucru care există chiar şi pentru noi, creaturi umane. Credem noi cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte? Nu numai că nu credem cu adevărat, sau cel puţin că nu credem suficient! Pentru că dacă am crede, imediat viaţa, noi înşine, lucrurile, evenimentele, durerea însăşi, totul s-ar transfigura în faţa ochilor noştri. Chiar astăzi noi am fi cu el în paradis, pentru că paradisul nu este decât asta: să ne bucurăm pe deplin de iubirea lui Dumnezeu.
Lumea a făcut tot mai dificilă credinţa în iubire. Cel care a fost trădat sau rănit o dată, se teme să iubească şi să fie iubit, pentru că ştie ce rău se simte să fie înşelat. Aşa încât, se îngroaşă tot mai mult ceata celor care nu reuşesc să creadă în iubirea lui Dumnezeu; ba chiar, în nici o iubire. Scepticismul şi cinismul este pecetea culturii noastre secularizate. Apoi, pe planul personal este experienţa sărăciei şi mizeriei noastre care ne face să spunem: "Da, această iubire a lui Dumnezeu este frumoasă, dar nu este pentru mine! Eu nu sunt vrednic de ea...".
Oamenii au nevoie să ştie că Dumnezeu îi iubeşte şi nimeni mai bine decât discipolii lui Isus nu este în măsură să le ducă lor această veste bună. Alţii, în lume, împărtăşesc cu creştinii teama de Dumnezeu, preocuparea faţă de dreptatea socială şi faţă de respectarea omului, faţă de pace şi toleranţă; însă nimeni - spun nimeni - printre filozofi, nici printre religii, nu-i spune omului că Dumnezeu îl iubeşte, îl iubeşte cel dintâi, şi îl iubeşte cu iubire de milostivire şi de dorinţă: cu eros şi agape.
Sfântul Paul ne sugerează o metodă pentru a aplica la existenţa noastră concretă lumina iubirii lui Dumnezeu. Scrie el: "Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit" (Rom 8,35-37). Pericolele şi duşmanii iubirii lui Dumnezeu pe care el îi prezintă sunt cei pe care, de fapt, i-a experimentat în viaţa lui: strâmtorarea, persecuţia, sabia... (cf. 2Cor 11,23 şi urm.). El le trece în revistă în mintea sa şi constată că nici unul din ei nu este aşa de puternic încât să reziste în confruntarea cu gândul la iubirea lui Dumnezeu.
Suntem invitaţi să facem ca el: să privim la viaţa noastră, aşa cum se prezintă ea, să aducem la suprafaţă fricile care se cuibăresc în ea, tristeţile, ameninţările, complexele, acel defect fizic sau moral, acea amintire urâtă care ne umileşte, şi să expunem toate acestea în lumina gândului că Dumnezeu mă iubeşte.
De la viaţa sa personală, Apostolul lărgeşte privirea asupra lumii care îl înconjoară: "Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,37-39). Observă lumea "sa", cu puterile care o făceau atunci ameninţătoare: moartea cu misterul ei, viaţa prezentă cu linguşirile sale, puterile astrale şi cele infernale care insuflau atâta teroare omului antic.
Noi putem face acelaşi lucru: să privim lumea care ne înconjoară şi care ne provoacă frică. "Înălţimea" şi "adâncul", sunt pentru noi acum infinitul de mare în sus şi infinitul de mic în jos, universul şi atomul. Totul este gata să ne strivească; omul este slab şi singur, într-un univers cu atât mai mare decât el şi devenit, în plus, şi mai ameninţător, ca urmare a descoperirilor ştiinţifice pe care le-a făcut şi pe care nu reuşeşte să le domine, aşa cum ne demonstrează în mod dramatic evenimentul cu reactoarele atomice de la Fukushima.
Totul poate fi pus în discuţie, toate siguranţele pot să ne lipsească, însă niciodată această siguranţă: că Dumnezeu ne iubeşte şi este mai puternic decât orice. "Ajutorul nostru este în numele Domnului, care a făcut cerurile şi pământul".
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe ercis.ro |
|
|
|
|
