Articole - Calvaria - Satu Mare
|
Sfantul Francisc de Assisi - Omul cristoform
SFÂNTUL FRANCISC DE ASSISI – OMUL CRISTOFORM
Sfântul despre care Isus, într-o revelaţie particulară, îi spune Sfintei Margareta Maria Alacoque: ”Iată Sfântul cel mai apropiat de inima mea„ şi despre care papa Benedict al XV-lea mărturisea că „este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile”, s-a născut la Assisi, o mică aşezare de la poalele muntelui Subasio în regiunea Umbria din centrul Italiei în 1181, fiind primul născut al soţilor Pica şi Pietro Bernardone. La vremea naşterii copilului, Bernardone care era un negustor de stofe, se găsea în Franţa, după mărfuri. În lipsa tatălui, la botez, i s-a pus numele Giovanni (Ioan), ca cel al Ucenicului şi al Botezătorului. La întoarcerea acasă, aflându-şi noul născut, Bernardone hotărăşte să i se pună numele Francesco (Francisc), în amintirea ţării de unde era originară mama copilului, Pica, şi de unde provenea cea mai mare parte a profitului său.
În casa părintească a avut parte de o educaţie simplă, proprie clasei sociale din care făcea parte familia sa. Până la 20 de ani îşi petrece viaţa lângă ai săi, devenind prin firea lui libertină, veselă, idolul tineretului din Assisi. În timpul luptei contra Perugiei, cade prizonier pentru un an de zile. Acest episod al vieţii sale este hotărâtor în renaşterea sa spirituală. La revenirea acasă şi după o boală grea, se hotărăşte pentru o viaţă a renunţărilor la plăcerile lumeşti.
Deşi, în acest nou context, vroia să participe la cruciadă, pentru apărarea Locurilor Sfinte, glasul tainic al lui Cristos: „Francisc, ce este mai nobil, să fii în slujba stăpânului sau în slujba servitorului său?” îl determină să se întoarcă la Assisi între cei săraci şi suferinzi…
Răspunzând unui alt îndemn al Mântuitorului: „Du-te Francisc şi repară casa mea care vezi că se prăbuşeşte”, Sfântul din Assisi cerşeşte bani şi vinde postavurile tatălui său, pentru ca, din câştigul obţinut, să contribuie la refacerea lăcaşurilor de cult aflate în paragină: biserica Sfinţii Cosma şi Damian şi, mai ales, biserica primită de la benedictini „Sfânta Maria a Îngerilor”, cunoscută îndeosebi sub numele de Porziuncola.
Nemulţumit de noul fel de viaţă al fiului său, Bernardone îl cheamă pe Francisc în faţa episcopului şi îi cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru construirea bisericilor. Ca răspuns, Francisc, având martori pe locuitorii din Assisi, se dezbracă de haine, aşează pe ele banii pretinşi de tatăl său, declarând: „De azi mărturisesc că am un alt Tată în Cer. Tatăl nostru al tuturor creştinilor”. Acest gest a constituit ruptura totală cu dragostea faţă de bunurile materiale, vremelnice, şi logodna solemnă cu „Domniţa Sărăcie, a celui ce avea să fie cunoscut ca Poverello – Sărăcuţul Domnului.
Sărăcuţul din Assisi este întemeietorul Ordinului ce-i poartă numele, ai cărui membri şi-au luat obligaţia, sub jurământ, de a practica cele trei sfaturi evanghelice ale ascultării, curăţiei şi sărăciei. Francisc propune pentru sine şi pentru ai săi dubla trăire religioasă: contemplativă şi activă, adică de reculegere în faţa lui Dumnezeu şi de activitate apostolică de dragul poporului lui Dumnezeu. În acest sens, grăitor rămâne îndemnul său: „Să privim fraţilor cu toţii la Bunul Păstor, care pentru a-şi salva oile sale îndură chinuri. Oile Domnului îl urmează în tulburări, în persecuţii, în foame, în boală, în ispite şi în celelalte încercări. Şi de la Domnul vom primi ca răsplată viaţa eternă. Şi pentru noi, servi ai lui Dumnezeu e mare ruşine că sfinţii au înfăptuit acţiuni şi noi, doar recitând şi predicând, să avem onoare şi glorie”. În ale sale „Îndreptări” (Admonitio), arată şi rolul nefast al creştinilor care păcătuiesc, faptul că şi ei sunt într-un fel instrumentul chinurilor îndurate de Răscumpărător, adresându-se retoric: „nu diavolii, nu ei L-au răstignit, ci tu împreună cu ei şi-L mai răstigneşti încă, desfătându-te în vicii şi păcate”.
Pentru cei care au îmbrăţişat viaţa de pocăinţă şi sărăcie propuse de el, sfântul Francisc a scris un regulament intitulat „Regula et vita fratrum minorum” – Regula şi viaţa fraţilor minori. În vara anului 1209, acest nou fel de viaţă călugărească primeşte încuviinţarea, la Roma, din partea papei Inocenţiu al III- lea (iniţial acesta refuzase aprobarea, dar în urma unei viziuni se răzgândeşte). Sfântul Francisc de Assisi a întemeiat trei ordine: unul pentru bărbaţi, Ordinul întâi franciscan sau Ordinul fraţilor minori; unul pentru femei: Ordinul al doilea franciscan sau Ordinul călugăriţelor Clarisse (după numele Sfintei Clara, cea mai fidelă discipolă a lui Francisc) şi altul pentru laici: Ordinul al treilea franciscan ( al terţiarilor). Carisma specifică franciscanismului este exprimată şi definită chiar de la începutul Regulii: „Aceasta este viaţa fraţilor mei: să păstreze Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos”.
În septembrie 1224, retras în liniştea muntelui Alvernia, pentru a se pregăti de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, primeşte darul Sfintelor Stigmate, purtând timp de doi ani, până la moarte, în trupul său rănile dureroase şi glorioase ale lui Isus.
Spre sfârşitul vieţii, aproape orb, compune în grădiniţa mănăstirii surorilor clarisse, textul şi melodia pentru „Cântecul Fratelui Soare” (Cantico di Frate Sole), cunoscut şi sub numele de Cântecul Creaturilor (Cantico delle Creature). În acest cântec se reflectă realitatea fundamentală că în lumea văzută, creată de Dumnezeu, există o solidaritate între toate creaturile, prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre mărirea Sa. Spre finalul cântecului, Sfântul Francisc surprinde şi sensul morţii creştine…
Papa Ioan Paul al II-lea, în cuvântul său din 10 ianuarie 1993 adresat călugăriţelor, în bazilica Santa Clara din Assisi, spunea: „ Francisc şi Clara, două nume, două chemări, care ne amintesc de virtuţile evanghelice ale iubirii, sărăciei, curăţiei, prieteniei, spirituale, ale rugăciunii şi păcii”.
Sfântul Francisc a dovedit prin viaţa şi operele sale că adevărata sfinţenie alimentează adevărata iubire faţă de oameni, ţară, de natură şi de tot ce-i frumos şi bun în lumea creată de Dumnezeu.
Mircea Teodoru
|
|
|
|
|
