Articole - Calvaria - Satu Mare
|
Teologia Noului Testament III
Teologia Noului Testament 3
Sfântul Marcu: “Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc1,1)
Termenul grec ευαγγελιον (euangelion) înseamnă “veste bună”. Era destul de răspândit în antichitate şi folosit în special în texte care făceau referire la cultul împăraţilor sau al faraonilor. Mama lui Alexandru cel Mare, află vestea cea bună (ευαγγελιον) a naşterii fiului ei de la zeul Ammon, zămislirea acestuia fiind considerată un miracol (Plutarh, Vita Alex. 2,2-4). Împăratul Alexandru, încă de mic copil, trăieşte şi acţionează ca un fiu de zeu, pune întrebări înţelepte unor trimişi (5,1), iar Oracolul lui Ammon îl numeşte “fiul lui dumnezeu” (παις Διος – 27,5). Inscripţia din Priene (anul 9 î. d. Cr.), în legătură cu introducerea calendarului iulian, explică faptul că începutul anului cade pe data de 23 septembrie, ziua de naştere a lui Iulius Cezar, zi, care de la naşterea împăratului, este începutul unui lung şir de „veşti bune” (ευαγγελιον). Conform Papirusului Berlinez, un demnitar egiptean printr-o scrisoare este anunţat de „evanghelia” numirii lui C. Iulius Verus Maximus ca împărat al Imperiului Roman (anul 238 d. Cr.). Exemplele de mai sus – care sunt doar o mică parte din documentele care ne-au rămas – dovedesc folosirea răspândită a termenului „evanghelie”, termen consacrat împăraţilor şi regilor. Naşterea, respectiv ziua de naştere a unui împărat, ocuparea tronului, vindecarea împăratului după o boală, vizita sau apariţia (επιφανεια -epifania) împăratului într-un loc, toate erau ευαγγελιον (veste bună). Toate aceste veşti bune erau anunţate (κηρυξ) prin kerygma (anunţ), termen preluat apoi de literatura creştină pentru anunţarea şi propovăduirea evangheliei lui Cristos.
Astăzi, noi, când folosim termenul „evanghelie”, ne gândim la una din cele patru evanghelii, la un text sfânt despre Cristos, ba mai mult, la o specie literară întemeiată de „evanghelişti”. Când Sfântul Marcu foloseşte cuvântul „evanghelie”, se referă la cu totul altceva. Şi primii cititori ai scrierii lui Marcu, înţelegeau altceva din această primă frază, un lucru de o gravitate şi importanţă extraordinară: acel Isus Cristos, a cărui evanghelie o citesc, el însuşi este veste bună; naşterea lui, activitatea lui, prezenţa lui, persoana lui, este cel puţin la fel de importantă ca cea a unui împărat. Sfântul Marcu, prin acest prim verset, îşi anunţă cititorii: acest Isus, este o persoană la fel de importantă ca Alexandru cel Mare, ca Iulius Cezar sau ca oricare alt împărat. Şi precum naşterea, activitatea, vindecarea sau vizita unui împărat este o veste atât de importantă, care trebuie să ajungă la toţi, şi mai apoi se află pe buzele tuturor, la fel şi evanghelia lui Isus – este o veste crucială. Prin folosirea cuvântului evanghelie alături de numele lui Isus, Sfântul Marcu dă de înţeles cititorilor ce demnitate, rang şi importanţă are persoana despre care vorbeşte.
Termenul „evanghelie” poate fi întâlnit şi în Vechiul Testament, însă mult mai rar. „Besorah”, corespondentul ebraic al termenului grec „evanghelie”, se referă în special la vestea cea bună a victoriei, a eliberării: „Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!” Is 52,7. „Apoi au zis unul către altul: "Ceea ce facem, nu facem bine. Ziua aceasta este zi de veste bună. Dacă întârziem şi aşteptăm lumina zilei atunci vina va cădea asupra noastră. Hai deci să vestim casa regelui!" 2Regi 7,9. Anumite texte care au fost descoperite în Qumran, folosesc termenul „besorah” (veste bună) în legătură cu venirea domniei Dumnezeului lui Israel pe pământ: „Unsul Duhului, despre care vorbea Daniel, aduce vestea bună...” (11Qmelch II 4,18-19)
Dacă cititorii Evangheliei lui Marcu erau evrei care cunoşteau Vechiul Testament, mai înţelegeau un lucru foarte important din primul verset: în scrierea sa, Marcu vorbeşte despre o victorie, despre eliberarea de sub jugul duşmanului, ba mai mult: despre Unsul lui Dumnezeu. Şi evanghelistul Marcu, în primul verset, spune cu alte cuvinte: Isus este acela care aduce vestea bună a victoriei, a eliberării şi este Unsul Duhului lui Dumnezeu.
Să nu uităm, că suntem înainte de anul 70, înainte de căderea Templului din Ierusalim. Marcu, spre deosebire de Matei, Luca şi Ioan, nu face referire la evenimentele tragice, chiar apocaliptice întâmplate în anul 70, când Templul din Ierusalim a fost distrus (evenimente descrise în amănunţime de Iosif Flaviu). Evanghelia (scrierea) lui Marcu s-a născut, deci, înainte de anul 70. Cui i s-a adresat Marcu? Cel mai probabil unei comunităţi creştine convertită din păgânism, care se afla în Roma. Ştim acest lucru din textul Evangheliei. Marcu explică foarte multe obiceiuri şi expresii aramaice (limba vorbită de Isus). Dacă cei cărora le-a scris, ar fi fost evrei convertiţi la creştinism, nu ar fi fost necesare aceste explicaţii: Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; pe Iacob al lui Zebedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacob, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului (3,17); Şi apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te! (5,41); Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu (7,11) Şi privind la cer, a suspinat şi a zis lui: Effatta! ceea ce înseamnă: Deschide-te! (7,34) Şi au venit în Ierihon. Şi ieşind din Ierihon El, ucenicii Lui şi mulţime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos, pe marginea drumului (10,46); Şi zicea: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu (14,36); Şi L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte "locul Căpăţânii" (15,22); Şi la al nouălea ceas, a strigat Isus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama sabaktani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? (15,34).
Chiar dacă în timpul acela se vorbea limba greacă şi în Roma iar Marcu şi-a scris Evanghelia în greaca koine, totuşi foloseşte destul de multe latinisme în textul său: legio (5,9), speculator (6,27), cenzus (12,14), quadrans (12,42), flagellare (15,15), pretorium (15,16), centurio (15,39) etc.
Faptul că Marcu şi-a scris evanghelia în Roma este susţinut de Sf. Clement Alexandrinul (+214), text redat şi în Istoria Bisericii a lui Eusebiu de Cezareea (4,14,6). Conform Sfântului Clement, în timp ce Petru propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu în Roma şi explica evanghelia cu ajutorul Duhului, mulţi dintre cei prezenţi l-au rugat pe Marcu, care de mult timp îl urma pe Petru şi îşi amintea cuvintele lui, să scrie cele predicate (de Petru). După ce a făcut acest lucru, Marcu l-a dat celor care l-au cerut. Când Petru a aflat acestea, nici nu a interzis, nici nu a grăbit această lucrare.
Mai există şi alte mărturii care ajută datarea şi circumstanţele scrierii Evangheliei lui Marcu. Este vorba de Papias, episcop de Hieropolis (+130), care şi el afirmă, că Evanghelia lui Marcu este bazată pe predica lui Petru şi nu oglindeşte o ordine cronologică exactă. Sfântul Irineu de Lyon (+202) aminteşte şi el evanghelia lui Marcu şi o datează după moartea apostolilor Petru şi Paul. Datările din urmă fiind mai plauzibile din mai multe puncte de vedere, putem afirma că Evanghelia Sfântului Marcu a fost scrisă între anii 64-70, pe baza predicii Sfântului Petru şi a fost destinată unei comunităţi creştine romane, convertită din păgânism. Astfel şi atunci a luat naştere cea mai veche Evanghelie.
Pr. Ioan Roman
|
|
|
|
|
