Articole - Calvaria - Satu Mare
|
Teologia Noului Testament I
Teologia Noului Testament I
Atât de frumos este termenul grec „anthropos”, adică „om”. Înseamnă „cel care priveşte sus, spre cer”. Termenul latin pentru oameni, hominis, provine din cuvântul humus, adică pământ, humă. Combinând cei doi termeni, grec şi latin, (aceste două limbi dau baza gramaticală a celor mai multe limbi europene), ne putem da seama, doar pe baza unui simplu joc lingvistic, că omul nu este altceva decât un pumn de humă care priveşte şi tinde spre cer. Sfântul Augustin formula astfel: „Neliniştită este inima mea, Doamne, până ce-şi va găsi liniştea în Tine”. Şi ca omul să-şi găsească, măcar parţial, liniştea şi în această lume, Dumnezeu i s-a revelat prin cuvânt şi faptă. Spun cuvânt şi faptă, pentru că în limba ebraică expresia „dabar”, cuvânt (în greacă „logos”), înseamnă nu doar cuvânt, ci şi faptă. În Dumnezeu, vrea să spună Sf. Scriptură, nu există diferenţă între cuvânt şi faptă, el ceea ce spune şi înfăptuieşte. Doar noi oamenii spunem şi nu prea facem, gândim şi nu spunem sau zicem una şi facem alta. Dumnezeu s-a revelat prin cuvânt şi faptă, de aceea „cuvântul s-a făcut trup” (In 1, 14).
Cei care se numesc creştini, adică „ai lui Cristos”, au chemarea şi marea misiune de a-l căuta şi întâlni pe Dumnezeu în Cuvânt, atât în Sfânta Scriptură cât şi în Cuvântul Întrupat, în sacramentul Sfintei Euharistii, ca acolo, găsind lumina, pacea şi liniştea, găsindu-l pe Dumnezeu, să-l ducă mai departe în lume, devenind astfel lumina lumii şi sarea pământului. A fi creştin, deci, înseamnă în primul rând a avea o relaţie vie, interpersonală cu Isus, o relaţie bazată pe rugăciune, sacramente - în care El este prezent - şi citirea Sfintei Scripturi. De aceea una dintre cele mai importante misiuni ale Bisericii este aceea de a propovădui şi explica Cuvântul lui Dumnezeu.
Actualul articol, împreună cu celelalte, care vor urma, doreşte să devină un tovarăş de drum care să ajute întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ne vom ocupa cu o pericopă (pasaj scripturistic) anume, ci cu teologia, mai întâi a evangheliilor, mai apoi a celorlalte cărţi ale Noului Testament.
Introducere: Câteva principii ale teologiei Noului Testament
Înţeleptul învaţă pe pielea altuia, prostul pe pielea lui, zice un vechi proverb. Când vorbim despre principii, dorim să devenim oarecum înţelepţi, adică să învăţăm din experienţa altora, din experienţa sfinţilor şi a Bisericii. Trei ar fi principiile de bază ale teologiei biblice: legătura strânsă cu Duhul Sfânt; căutarea intenţiei autorului şi legătura strânsă cu Biserica.
1. Legătura strânsă cu Duhul Sfânt
Convingerea noastră este că Dumnezeu nu doar a creat lumea, ci îşi şi iubeşte creaţia şi doreşte să îi vorbească acelei creaturi, pe care a făcut-o după chipul şi asemănarea Sa. Dumnezeu nu este ca o mamă care îşi naşte copilul şi apoi îl lasă la voia întâmplării şi la mila altora, ci ca o mamă iubitoare, care îşi îmbrăţişează copilul, chip după chipul ei, îi zâmbeşte, îl mângâie, îl învaţă să gângurească, să umble încet pe picioarele lui şi să vorbească. De aceea planul creaţiei continuă cu cel al revelaţiei, când Dumnezeu îi vorbeşte omului, îl ajută să înţeleagă, pas cu pas, i se descoperă. Şi precum o mamă nu începe a-i vorbi copilului citând pasaje din filozofia lui Kant, ci prin cuvinte puţine, repetate, la fel şi Dumnezeu, ajunge la apogeul revelaţiei sale în Isus, Fiul său Întrupat, Cuvântul întrupat, după ce sute de ani de-a rândul a vorbit prin aleşii săi şi şi-a educat poporul.
Dumnezeu, deci, vorbeşte despre Sine, se revelează, nu (doar) informează. Şi acest lucru l-au descoperit marile personaje biblice, faptul că Dumnezeu cel veşnic şi de necuprins a intrat în viaţa lor, i-a chemat pe nume, şi-a făcut simţită prezenţa ca o îmbrăţişare duioasă a mamei. Despre această prezenţă doresc personajele biblice şi autorii Bibliei să vorbească, despre acel foc care i-a pătruns, despre îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Biblia nu e un document sec, nici textul unui buletin de ştiri, nici manual de istorie. Interpretarea Bibliei deci nu e un proces pur intelectual, ci mai degrabă existenţial. Doar atunci voi înţelege textul biblic, dacă las ca acea prezenţă divină, acel foc divin care a pătruns în autori şi personaje, să pătrundă şi în inima şi persoana mea. De aceea este inevitabilă legătura strânsă cu Duhul Sfânt. De aceea este inevitabilă invocarea lui Dumnezeu şi a harului Său la începutul lecturării Cărţii Sfinte.
2. Intenţia autorului
Dumnezeu a vorbit oamenilor prin oameni. Chiar şi Fiul Său a fost „om adevărat”. Şi aceşti oameni au avut un anume nivel de cultură, au trăit într-o societate cu legile ei, au vorbit o limbă care avea gramatica ei. Chiar şi la noi în ţară diferă mentalitatea de la o regiune la alta, la oameni care vorbesc aceeaşi limbă şi care au învăţat la şcoală după aceeaşi programă. Citirea şi interpretarea fundamentalistă a textului biblic este foarte periculoasă şi a fost dintotdeauna străină Bisericii. Trebuie făcută diferenţa între exegeză şi eisegeză, între explicarea din şi explicarea în textul biblic. Autorii Bibliei au exprimat prin cuvinte limitate şi sărăcăcioase divinul, eternul, să folosesc o asemănare mai veche, a unui teolog, noi oamenii nu ştim decât să „bâlbâim” despre Dumnezeu. Chiar dacă Biblia este o carte divină, revelată, nu trebuie uitat, totuşi, elementul uman. Şi este foarte importantă cercetarea cadrului istoric, a situaţiei în care s-a născut un text biblic. Autorii au vorbit în primul rând societăţii lor, într-un cadru istorico-social-cultural-politic dat, concret. Şi să nu uităm că apogeul revelaţiei este Cristos. În El îşi găsesc toate celelalte texte adevăratul sens, scop, mesaj şi adevărata interpretare. Doar prin lumina lui Cristos înţelegem celelalte texte biblice. Chiar dacă textele biblice ne vorbesc şi nouă astăzi, Dumnezeu ni se revelează şi nouă, astăzi, nu trebuie să uităm, totuşi, de elementul uman. De aceea trebuie să ne întrebăm şi despre intenţia autorului.
3. Legătura strânsă cu Biserica
Am ajuns la vestita întrebare: ce a fost prima dată, oul sau găina? Adică, în cazul Noului Testament, de exemlu, ce a fost prima dată? Biserica sau Noul Testament? Dacă ne gândim că cel mai vechi text al Noului Testament datează din anii 53-54, este vorba depre Prima Scrisoare către Tesaloniceni (evangheliile fiind scrise după anii 60), putem afirma fără mustrări de conştiinţă că prima a fost Biserica. Ca să înţelegem mai bine: cine a decis ca aceste „cărţi” să fie incluse în Biblie şi nu altele? De ce, de ex. Apocalipsa lui Petru, Evanghelia după Toma sau după Filip nu fac parte din Noul Testament? Cineva, cândva a luat o decizie. Şi este vorba despre Biserică. De fapt, dacă un credincios fără nicio cultură teologică ar citi aceste texte apocrife, şi-ar da seama cu uşurinţă că nu sunt revelate. Noul Testament s-a născut din Biserică, la fel cum Vechiul Testament s-a născut din decizia conducătorilor lui Israel. Faptul că la Nag Hammadi cu nici 60 de ani în urmă s-au descoperit texte vechi fără ca acestea să facă parte din Vechiul Testament, demonstrează că şi în crearea corpului cărţilor Vechiului Testament se află decizia unor oameni. Nu doar autorii au fost insuflaţi de Duhul Sfânt, ci şi aceia care au dispus ca aceste cărţi să formeze Biblia şi nu altele.
A existat o încercare eşuată de a face independent textul biblic de Biserică, când Martin Luther a declarat principiul „sola Scriptura”: doar Scriptura contează. Şi de atunci s-au născut sute de secte, care interpretează Scriptura după bunul plac. De fapt şi scrisorile Sf. Ioan vorbesc deja despre secte, comunităţi care s-au desprins din trupul Bisericii şi împotriva cărora luptă chiar şi Evanghelia Sf. Ioan. Sfânta Scriptură nu poate fi desprinsă de Biserică, pentru că ei i s-a promis: „porţile iadului nu o vor birui”.
Pr. Ioan Roman
|
|
|
|
|
