Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Triduum de Advent: Meditatia II - 5 decembrie
DUMINICA A 2-A DIN ADVENT, anul A
Is 11, 1-10; Rom 15, 4-9; Mt 3, 1-12
Predica Sfântului Ioan Botezătorul care se face din nou auzită în Advent ne atrage
atenţia despre ceea ce înseamnă pregătire înainte de Crăciun: avem posibilitatea să ne
convertim, există o cale către Dumnezeu, există îndurare, există iertarea păcatelor...
Se împlinesc 58 de ani de când, la 6 decembrie 1952, în închisoarea de la Jilava, a murit un om pe care îl chema Ioan Scheffler. Atunci, probabil, multora li se părea că acesta este sfârşitul – Dumnezeu a uitat de el, de sacrificiul său dus până la moarte. Apropiata sa beatificare demonstrează însă că viaţa sa a fost una care a corespuns voinţei lui Dumnezeu.
Dostoievski afirmă că „Iadul este acel loc unde Dumnezeu nu-şi mai îndreaptă privirea!”. Din contră, apariţia, predicile, chemarea la convertire a Sfântului Ioan Botezătorul exprimă faptul că: lumea noastră nu este un iad unde Dumnezeu nu mai priveşte deloc ci, dimpotrivă, împărăţia cerurilor este aproape de această lume.
1. „Pocăiţi-vă!” – cu această dură avertizare începe evanghelia, începe viaţa lui Isus, începe mântuirea noastră. Căci păcatul este zămislit, se dezvoltă în fiecare din noi, ne ia în stăpânire, doreşte să ne posede. Chiar şi pe aceia - sau mai ales pe aceia – care se manifestă ca şi cum nu ar greşi deloc, afişând un comportament de oameni isteţi, şmecheri, îndemânatici. Câţi astfel de oameni sunt în ziua de astăzi? – Păcatul sporeşte în om ca umbra în amurg. El a existat întotdeauna în istoria omenirii; păcatul unui singur om nu rămâne izolat, ci poate distruge comunităţi, naţiuni, ba chiar poate ameninţa cu distrugerea lumea întreagă. Un om în vârstă întors acasă din Olanda după multe decenii şi-a povestit tragedia: „Aveam 16 ani când, în 1937, m-au dus la un spital şi m-au sterilizat pentru că mama mea era evreică. Pe când am ajuns acasă, părinţii mei dispăruseră şi nu i-am mai revăzut vreodată...” – Omul norocos este capabil să ajungă măcar până acolo încât să-şi recunoască păcatul, omisiunea, faptele şi să afirme: Dacă aş lua-o de la început, aş face totul altfel!
2. Evanghelia celei de-a 2-a duminici a Adventului este aceasta: „Faceţi deci rod vrednic de pocăinţă!” (Mt 3, 8). Dincolo de perspectiva sumbră, de suferinţă, există cale întoarcere, există un nou început, e posibilă eliberarea! De aceea ne rugăm după cum ne-a învăţat Isus: „Ne iartă nouă greşelile noastre…”. Prin acţiunile Sale, Mântuitorul pe mulţi i-a dezlegat, i-a vindecat, i-a pus pe picioare ca, în cele din urmă, să ofere omenirii potirul sângelui său: „Beţi din acesta toţi, pentru că este sângele meu, al legământului, care pentru mulţi se varsă pentru iertarea păcatelor”. Cel care este al lui Cristos ştie că datoria sa permanentă este, aşa cum o exprimă Sfântul Paul: „împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20). Convertirea este posibilă, „Dumnezeu poate să ridice fii…din pietre” (Mt 3, 9) şi, pentru un păcătos convertit, se bucură mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi (cf. Lc 15, 7). Trebuie să ne convertim, dar cum? Nu e suficient doar să ne gândim sau să vorbim despre asta; convertirii, ca schimbare interioară, trebuie să-i dăm şi o formă exterioară.
Profeţii, Isaia, Ieremia şi Psalmii ne îndeamnă în mod repetat să ne întoarcem din adâncul inimii la Domnul, să vorbim cu El, să ne rugăm! E semnificativă acea chemare potrivit căreia trebuie să ne schimbăm modul de viaţă, faptele noastre (cf. Ier 7, 3). Trebuie să ne îngrijim de semenii noştri, de săraci, văduve şi de cei străini. Asta a făcut şi episcopul nostru martir când a ridicat vocea împotriva deportării evreilor şi a credincioşilor săi şvabi.
Biblia aminteşte cu drag semnele exterioare ale pocăinţei: întuneric, veşminte din păr, post, împrăştierea cenuşii.
Abia după acestea, Sfântul Ioan Botezătorul îşi dezvăluie adevăratele dorinţe: virtuţile sunt roadele adevărate ale convertirii, metanoiei. Trebuie să experimentăm bunătatea, iertarea, restituirea bunurilor obţinute pe căi necinstite şi iubirea necondiţionată. Luca evanghelistul le descrie astfel: „Cel care are două haine să împartă cu cel ce nu are…”, iar îndemnul lui Ioan către soldaţii convertiţi a sunat astfel „Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept…fiţi mulţumiţi cu solda voastră”(Lc 3, 11.14). Apoi Ioan i-a botezat pe convertiţi în Iordan.
3. Radicalitatea Sfântului Ioan Botezătorul ne îndeamnă împotriva noastră înşine, dar pentru aceasta avem nevoie de putere de voinţă. E nevoie ca, într-adevăr, ceva să se schimbe în mine! Recunoaştem de multe ori, dar rareori luăm o hotărâre dură: să luptăm împotriva egoismului! Să transpunem în practică faptul că: nu eu sunt cel mai important, nu mă servesc eu primul, nu cumpăr pentru mine, nu mă pun pe mine în prim-plan, nu alerg să-mi asigur comoditatea sau satisfacţia proprie. Adventul este o ocazie minunată pentru ca: să mă împac cu un vechi duşman, să vizitez un bolnav aflat la ananghie, să aduc speranţă în căminul uni bătrân neputincios, să fac curăţenie, cumpărături, să pregătesc o surpriză de Crăciun celui care nu va putea niciodată să se revanşeze.
Împreună cu femeia ispăşită, cu Zaheu şi nenumăraţii convertiţi ai Bisericii aşteptăm şi noi venirea Crăciunului cu convingerea că există cale de ieşire din păcat. Adventul are o certitudine: „Cristos v-a primit pe voi” (Rom 15, 7), aşa cum am auzit din lecţionar, doar să ştim să fim mai buni, să ştim să înaintăm pe acest drum. Lumea nu este un infern, chiar dacă se manifestă forţe asemănătoare lui; lumea poartă în sine imaginea lui Dumnezeu, venirea, apariţia, întruparea Sa; El este Acela care ne vine în întâmpinare, ne aşteaptă, ne cheamă şi ne eliberează. Amin.
|
|
|
|
|
