Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Triduum de Advent: Meditatia III - 12 decembrie
La fel ca duminica trecută, Ioan Botezătorul este figura centrală şi în evanghelia de astăzi. Dar de data aceasta, profetul înainte-mergător se găseşte într-o altă ipostază. Acum o săptămână boteza pe malul Iordanului şi îi avertiza cu duritate pe oameni să se pocăiască întrucât urma să vină Mântuitorul. Îi atenţiona fără teamă pe conducătorii evrei politici şi religioşi ca să dea dovadă de pocăinţă căci, altminteri, Mesia care va veni, îi va tăia ca pe nişte pomi neroditori şi-i va arunca în focul pierzaniei.
În evanghelia de azi îl găsim pe Ioan în închisoarea lui Irod. Ştim că a ajuns acolo pentru că i-a spus şi regelui fără nicio teamă că nu poate trăi într-o căsnicie nelegitimă cu soţia fratelui său.
Din acest punct de vedere, atât viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, cât şi a servitorului lui Dumnezeu, episcopul Ioan Scheffler, demonstrează în egală măsură că - a fi de partea dreptăţii şi adevărului în regimurile despotice şi dictatoriale - înseamnă închisoare şi martiriu. Episcopul Scheffler a fost dus la închisoare de către Securitate în 1950, după ce şi pentru că nu a fost dispus să adere la mişcarea de pace a preoţilor. Regimul comunist dorea, prin această mişcare, să înfiinţeze o biserică catolică ruptă de Roma şi aservită statului. Când l-au solicitat pe episcopul Ioan să se ralieze mişcării şi să scrie un articol în acest sens, răspunsul său a fost laconic, dar ferm: „Nu pot să fac asta”. Autorităţile i-au comunicat imediat că va regreta gestul făcut.
În continuarea evangheliei de azi, auzim că Ioan Botezătorul a urmărit şi din închisoare, cu multă atenţie, activitatea lui Isus. Discipolii săi îi povesteau despre faptele lui Isus, mai ales că acestea nu erau tocmai cum le vestise el atunci când anunţase venirea Mesiei. De dragul certitudinii, şi-a trimis învăţăceii la Isus cu întrebarea menţionată în evanghelie: „Eşti tu Acela care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?”.
A trecut multă vreme de când s-au făcut auzite aceste cuvinte pe buzele Botezătorului, dar şi în zilele noastre sunt încă de mare actualitate. Şi omul religios al zilelor noastre simte uneori că în lupta vieţii sale ar trebui să-şi pună întrebarea: mai merită în lumea de astăzi, în mijlocul atâtor oferte ispititoare, să ne ocupăm de Cristos, să-L aşteptăm? Ne mai putem întemeia şi noi viitorul pe Cristos, sau învăţătura sa a fost deja abandonată? Căci, uneori, lucrurile par într-adevăr - cel puţin pe parcursul vieţii multor oameni – ca şi cum învăţătura lui Cristos ar fi dat greş în lumea contemporană şi nu ar mai prinde la oamenii de azi.
Câteodată şi unii creştini îl urmează de formă pe Cristos, şi nu din inimă. De aceea, uneori ne punem plini de îndoială întrebarea: mai poate Isus să-i fie de folos omenirii secolului XXI? Îi poate ajuta pe aceia care şi-au întors faţa, s-au îndepărtat de El sau care eventual iau în derâdere evanghelia? Omul de azi afirmă de multe ori în mod deschis că nu Isus reprezintă pentru el „Cel care va veni”, nu pe El îl aşteaptă şi nu de la El aşteaptă fericirea în viaţă. Observăm în jurul nostru împuţinarea credinţei în Cristos şi, din această cauză, nu mai suntem nici noi siguri dacă Isus este cel care reprezintă rezolvarea pentru problemele ivite în viaţa noastră, sau trebuie să căutăm în altă parte.
Dar această nesiguranţă nu va putea stăpâni peste noi. Fie Ioan Botezătorul, fie Ioan Scheffler ar fi putut să ajungă, sub presiunea forţelor exterioare, la acea concluzie că acum trebuie să-şi schimbe credinţa de pe drumul consacrat, că trebuie să ajungă pe calea dictată de puterea lumească, întrucât aceasta duce spre „lozul câştigător”. Dar ştim că Ioan Botezătorul nu a făcut aşa ceva, iar episcopul Scheffler, în urma audierii de la securitate de care aminteam, a transmis preoţimii din zona Baia Mare, printr-un preot de-al său: „Episcopul de Satu Mare nu-şi va vinde niciodată sufletul pentru o bucată mai mare de pâine”.
Omul contemporan poate gândi că Dumnezeu este departe de lume, iar Cristos este şi El străin de lumea de astăzi. Dar noi, fidelii lui Cristos, nu împărtăşim acest punct de vedere al lumii. Prin acest advent şi cu coroana de advent vestim şi faptul că Mântuitorul se apropie de noi, dar şi noi îi venim în întâmpinare. Iar apropiata beatificare a părintelui nostru episcop Scheffler demonstrează în mod grăitor că, deşi de multe ori aparenţele înşeală, doar lui Cristos merită să ne dedicăm şi încredinţăm viaţa. Tocmai de aceea, în contrast cu lumea plină de scepticism, noi îl rugăm pe Cristos: „Arată-ne că tu eşti cel care va veni, nu dorim pe altcineva!”
Anul acesta, când Sfântul nostru Părinte a efectuat o vizită în Anglia, presa engleză a început o campanie de protest şi discreditare împotriva sa. Până şi ziarele din Ungaria au scris despre pregătirile ce se făceau: „Şi diavolul are un ecou mai bun în presa din Anglia decât Benedict al XVI-lea”. În timpul vizitei, după întâlnirea cu tinerii, un reporter l-a provocat pe Sfântul Părinte cu următoarea întrebare: „Mai are astăzi Cristos vreun mesaj pentru tinerii zilelor noastre?” Papa a răspuns cu mult calm: „Doar El are!”
Acest lucru îl putem observa şi noi în jurul nostru. Oamenii secolului XX au încercat deja să-şi ridice politicienii, generalii, filozofii sau oamenii de ştiinţă la rangul de salvatori ai lumii. Aşa a devenit Lenin izbăvitorul poporului simplu muncitoresc-ţărănesc, Hitler a ajuns marele „Führer”, Stalin – „Tătucul naţiunii” sau Ceauşescu - „Geniul din Carpaţi”, ca să amintim doar pe cei de care am fost strâns legaţi. Apoi şi-au dat seama că aceşti mici zei, pe care i-au proclamat salvatori, nu doar că nu i-au scăpat de necazuri, ci au declanşat altele, mult mai mari. Şi din aceste încercări eşuate vedem că, în lumea modernă, doar Isus este purtătorul mesajului care călăuzeşte şi oferă soluţii.
Aşa cum odată Isus, la întrebarea lui Ioan Botezătorul, nu a răspuns prin vorbe goale, ci prin fapte vizibile, tot astfel ne răspunde şi nouă prin realităţi care pot fi cunoscute în lumea de azi. Din frământările care se constată între indivizi şi naţiuni, din disputele prin care de multe ori ne călcăm în picioare unii pe alţii, din răspândirea brutalităţii şi violenţei, din creşterea numărului celor ce sunt sclavii diferitelor patimi, observăm că acestea sunt roadele acelei lumi care doreşte să trăiască fără Isus. A avut întrutotul dreptate Sfântul Părinte, când i-a răspuns reporterului care l-a provocat, că mântuitorul omului contemporan nu poate fi altul decât Isus Cristos.
Tocmai de aceea, noi nu avem voie să stăruim asupra întrebării: Isus este oare salvatorul vieţii noastre, rezolvarea problemelor noastre, sau să căutăm mântuirea în altă parte? Am avut parte de 2000 ani şi destule ocazii ca să ne dăm seama că puterea omului este foarte mică pentru a rezolva necazurile acestei lumi. Pentru aceste nevoi nu există alt medicament decât acceptarea lui Isus Mântuitorul. Căci omul în sine este orb pentru că nu este capabil să recunoască de la sine calea către o viaţă fericită. Omul mai este şi surd pentru că nu aude cuvântul călăuzitor al lui Dumnezeu. Suntem şi paralitici, pentru că nu ni se mişcă nici mâna, nici piciorul pentru fapte bune. Şi, de multe ori, suntem şi nişte morţi vii, pentru că, prin păcatele noastre, L-am izgonit de la noi pe Dumnezeu cel dătător de viaţă.
Acceptându-L însă pe Isus în viaţa noastră, ne dăm seama că „orbii văd, şchiopii umblă, morţii învie, iar săracilor li se aduce Vestea cea Bună”. De fapt nu avem pe nimeni altcineva să-l aşteptăm decât pe Isus. El nu este doar Mântuitorul veacurilor trecute, învăţătura sa nu este depăşită şi nici nu a dat greş. Eventual, doar acel om dă greş, care nu-şi întemeiază viaţa pe învăţătura lui Isus. Noi nu găsim la nimeni altcineva mântuirea. Nu putem decât să confirmăm spusele lui Isus, potrivit cărora fericit este acela care nu se scandalizează din cauza Lui (Mt 11, 6) şi nu şovăie alături de El. Amin.
|
|
|
|
|
