Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare
|
Triduum de pregătire pentru solemnitatea beatificării - Duminica 3 din Postul Mare
Duminica a 3-a din Postul Mare
Odată, marele filozof rus Soloviev a vizitat o mănăstire unde a stat de vorbă până noaptea târziu cu un călugăr. După ce şi-au luat rămas bun unul de la celălalt, nu mai găsea, pe coridorul întunecat, uşa cămăruţei sale. Cum nu mai recunoştea nici drumul de întoarcere spre chilia călugărului, căci nu-şi dădea seama între atâtea chilii identice care este a acestuia, şi nu dorea să mai deranjeze pe nimeni, a decis să-şi petreacă noaptea în meditaţie, plimbându-se în sus şi în jos pe coridor. Noaptea a fost lungă, dar până la urmă a trecut. Când au început să se ivească zorile, şi-a găsit cămăruţa…Mai târziu spunea următoarele, în legătură cu această experienţă sufletească: „Tot aşa umblă şi cei care caută adevărul. În noaptea vieţii lor bâjbâie pe aproape, fără să-l găsească însă. Dar când soarele începe să strălucească, îl găsesc imediat…”
Orice om caută adevărul. Dar ce este adevărul? Potrivit dicţionarului explicativ adevărul reprezintă o conformitate cu faptele, cu realitatea; o afirmaţie care se dovedeşte a fi autentică sau acceptată ca autentică. Adevărul este temelia existenţei, coloana vertebrală a caracterului. Cel care face compromisuri pentru putere, bani sau orice altceva, acela va avea un caracter şi un suflet denaturat.
Femeia samariteană a căutat adevărul, dar nu l-a găsit în oameni…
Şi episcopul Ioan a căutat adevărul şi nu l-a găsit în lume. S-a născut la Cămin, la 29 octombrie 1887, într-o familie de agricultori cu zece copii, ca fiu al lui Mihai Scheffler şi al Ilonei Baumgartner. Din fragedă copilărie a asimilat mentalitatea neamului său, păstrător sănătos al tradiţiilor, având o religiozitate nebigotă, cu inima pătrunsă de adevărurile credinţei. Despre asta dă mărturie una din însemnările sale din 1904, care cuprinde hotărârea pe care a luat-o la încheierea unor exerciţii spirituale ţinute pentru elevi: „Orice fac, totul spre mai marea glorie a lui Dumnezeu, pentru cinstirea Maicii mele Sfinte şi mântuirea sufletului meu o fac, pentru că numai aşa munca mea va avea succes şi doar aşa voi fi vrednic şi răsplătit în împărăţia cerului pentru eforturile depuse. În toate activităţile mele voi cere ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii mele Sfinte, iar meritul faptelor săvârşite de mine nu-mi revine mie, ci îl atribui ajutorului primit de la Dumnezeu şi Maica Domnului...” Ca orice om care caută adevărul, episcopul Ioan l-a găsit în Dumnezeu şi, de aceea, a dorit să-I subordoneze Lui totul.
Isus este adevărul. Mulţi nu-l găsesc întrucât cred că adevărul reprezintă un concept filozofic...În vremea aceea nici Pilat nu l-a putut recunoaşte, de aceea a răspuns cu o întrebare: „Ce este adevărul?” Deşi stătea în faţa lui, în persoana lui Isus.
Sunt unii care nu acceptă Adevărul: „Lumina a venit în lume…, dar nu au primit-o”, aşa cum argumentează apostolul Ioan în prologul evangheliei sale.
Nu întâmplător oamenii neagă existenţa adevărului. Căci, dacă ar recunoaşte că există un adevăr obiectiv, atunci aceasta ar însemna, în acelaşi timp, şi recunoaşterea faptului că există acel ceva, pe care toţi sunt obligaţi să-l accepte, potrivit căruia ar trebui să trăiască şi ei. Dar acesta le-ar deranja drumul vieţii, comoditatea, aşa-zisele lor interese. De aceea mulţi neagă cu înverşunare şi aroganţă existenţa adevărului.
Femeia samariteană a găsit adevărul în Isus: „El este Mesia”, ducând această veste consătenilor ei. Şi au găsit şi ei adevărul în Isus: „De acum nu credem după spusele tale…”
Şi episcopul Ioan a găsit adevărul în Cristos. De aceea a vrut, ca preot, să-I slujească doar Lui. În 1905 era seminarist la institutul teologic din Satu Mare. În perioada 1906-1910 îşi continuă studiile la facultatea de teologie a Universităţii Pázmány Péter din Budapesta. A fost hirotonit preot la 6 iulie 1910. Peste tot, ca preot, la Ciumeşti, Moftinu Mare, Ujgorod, Satu Mare sau Cluj, l-a călăuzit acelaşi gând: să înnoiască totul în Cristos, care este însuşi Adevărul, pe care el L-a găsit şi dorea să-L facă şi altora cunoscut. În 1928, ca director spiritual al institutului teologic, scrie în jurnalul său: „Doresc să educ preoţi care să fie oameni, bărbaţi buni, să fie exigenţi cu ei înşişi, stăpâni pe sine, pentru ca activitatea de dobândire a harurilor dumnezeieşti să aibă o temelie solidă; care au un mod de a gândi transcendental, înclinaţi spre viaţa spirituală, care Îl iubesc pe Isus, sunt însufleţiţi pentru Biserică şi Fecioara Maria, sârguincioşi, plini de abnegaţie şi care să se dăruiască până la sacrificiu. Caritas Christi urget nos (dragostea lui Cristos e un îndemn pentru noi).” Acestea le poate spune doar o persoană care a descoperit acel adevăr care este etern, care este capabil să ofere consecvenţă omului în viaţa sa pământească şi fericire în împărăţia veşnică. Trebuie să fim de partea adevărului, căci ne „eliberează”, adevărul trebuie trăit.
E interesant - biologul afirmă: genele mele stabilesc cine sunt eu. Psihologul spune: totul este prescris în subconştientul meu. Sociologul e de părere: mă influenţează societatea şi condiţiile de viaţă. Doar Isus spune: Trăieşte potrivit adevărului şi eşti liber!
Episcopul Ioan a rămas fidel adevărului până la sfârşitul vieţii, de aceea a putut să înfrunte cu seninătate toate nedreptăţile pe care le reprezenta ideologia comunistă.
În data de 22 mai 1950, la ora 5 după-masă, episcopul a mai convocat atât cât rămăsese din rândurile capitulului său (corpul canonicilor), făcându-i să promită că vor rămâne fideli în credinţă şi îşi vor păstra fidelitatea faţă de Sfântul Scaun. După aceasta, a dat o hârtie cu ultimele sale instrucţiuni succesorului său numit, dr. Ludovic (Lajos) Czumbel, apoi şi-a luat rămas bun de la membrii capitulului. În cele din urmă, după ce preoţii şi călugării din oraş, precum şi personalul din reşedinţă şi-au luat rămas bun de la episcop, acesta a traversat la catedrală ca să participe la devoţiunea mariană a lunii mai.
A doua zi, la ora 7 dimineaţa, episcopul şi-a celebrat ultima sfântă liturghie, în capela reşedinţei sale. Între timp seminariştii au împachetat bagajele ierarhului. Iar, afară, pe stradă şi în faţa maşinii care trebuia să-l transporte, s-a adunat o mulţime destul de mare. Între ei erau infiltraţi oamenii „siguranţei”. Îndreptându-se spre maşină, episcopul a mai intrat încă odată în capelă ca să se roage. Când a coborât, stăteau deja pe trepte, de-o parte şi de alta, membrii capitulului. Cum a ieşit pe poartă, o femeie l-a prins de palton şi a exclamat cu voce tare: „Nu-l lăsăm!” Atunci episcopul a spus cu hotărâre doar atât: Suntem ostaşii lui Cristos. Trebuie să îndeplinim voinţa lui Dumnezeu. Apoi a adăugat: Nu plângeţi, Biserica îşi trăieşte acum epoca ei de eroism!” La aceste cuvinte credincioşii au împrăştiat flori în faţa păstorului lor. Iar acesta, înainte de a se fi urcat în maşină, i-a binecuvântat. Iar maşina a pornit spre Baia de Criş.
Întregul timp petrecut în exil l-a ocupat cu activităţi spirituale şi intelectuale. Regula care i-a călăuzit viaţa în aceste aproape 22 de luni a fost voinţa de a ajuta după posibilităţi sau, după cum spunea el, „slujirea”. A dorit să-i ajute în primul rând pe cei la care l-a „trimis” Dumnezeu, iar în al doilea rând să-şi ajute mult iubita sa dieceză: cu rugăciunea şi scrisul.
Într-o scrisoare datată din 24 martie 1951 le scrie studenţilor săi teologi să citească şi să absoarbă spiritul evangheliei, care este însuşi Adevărul.
La 11 martie 1952 este transportat la închisoarea Ministerului de Interne de la Bucureşti, iar de aici, la 12 septembrie, la Jilava unde, la 6 decembrie, sufletul său s-a întors la Tatăl, întru care şi-a găsit Adevărul, sensul şi scopul vieţii.
„Isus n-a spus că „eu sunt obiceiul”, ci „eu sunt adevărul!” (Tertulian). Servul lui Dumnezeu, Ioan Scheffler, acestui Isus i-a dedicat toată viaţa sa. Şi putem considera ca un dar îndurător al Providenţei faptul că, înainte de a fi început procesul manipulat împotriva sa, care era o batjocură la adresa adevărului în timpul dictaturii, Dumnezeu l-a chemat la El pe episcopul Ioan. Prin aceasta a lăsat să strălucească acel Adevăr asupra vieţii sale, adevăr care, în Cristos, este aici între noi. Prin mijlocirea episcopului nostru Ioan, să cerem de la Dumnezeu acel har prin care să ne zidim vieţile nu pe obiceiuri şi tradiţii, ci pe adevărul lui Cristos.
|
|
|
|
|
